Știri interne Noutăți editoriale

Noutate editorială: "Eros, Logos & Agape. Dragostea în era Smartphone" de Mihai Neamțu

elefant.ro%20
evomag.ro%20
Noutate editorială:

În viața oricărui om, iubirea este un eveniment care luminează cugetul, tămăduiește inima, pătrunde-n toți porii sufletului și-l scoate din starea de pasivitate, revelând strălucirea și frumusețea Celuilalt. Dragostea e un antidot pentru mediocritate.

Dintr-o aparentă întâmplare, un străin îți devine intim și familiar. Necunoscutul de ieri se transformă în aproapele tău de astăzi: omul al cărui destin îți stă pe umeri, te privește și te cheamă. Partenerul căruia îi datorezi toată atenția sau grija nu doar fascinează, ci te face responsabil.

Poate eros să revendice, atunci, nu doar un pathos glorios, ci și un logos eternNe referim aici nu la verbul afrodisiac al poeziei, care încă mai cântă „leoaica tânără”. Dorim să cercetăm mai puțin pătimirile tinerilor îndrăgostiți, cât rostul unui fenomen saturat al conștiinței, însă tangent la sfera transcendentă. Altfel spus, credem că dragostea dintre el și ea participă la însăși „Iubirea care mișcă sori și stele” (Dante).

Unitatea ființei i-a fascinat pe vechii greci, din epoca lui Heraclit Obscurul, trecând prin școala lui Platon și până la ultima generație de stoici destoinici, precum Seneca ori Marc Aureliu. Cu toții credeau sau știau că există un ceva imaterial care ține lumea laolaltă, deci o rațiune de-a fi a întregului, a tuturor celor văzute și nevăzute.

Poate fi iubirea exclusă dintr-un asemenea proces cosmic al devenirii întru ființă, la care suntem și noi părtași, ca simpli muritori și spirite întrebătoare? Dacă eros reprezintă operatorul logic cel mai important din ecuația realității? Dacă dragostea e chiar energia care susține legăturile dintre psihismul uman și universul necuprins (pentru a-l parafraza aici pe medievalul Scotus Eriugena:  amor est naturalis motus omnium rerum)?

Nu e firesc să aflăm cum se constituie spațiul de rezonanță al discursului amoros? Cine amplifică, oare, sunetul îndrăgostirii? Are dragostea un conținut inteligibil, deși e strâns legată de simțuri? Să fie văzul, pipăitul și auzul niște răi martori (κακοὶ μάρτυρες) ai sufletului căutător? Căror împrejurări datorăm statornicia acestei teme arhetipale pentru tradiția culturală europeană? Care-i substanța nepieritoare, principiul activ și forma perfectă a iubirii?

Iată interogațiile care ghidează eseul nostru ușor demodat și, totodată, încărcat de referințe culturale extrem-contemporane. De ce? Pentru că profețiile lui Heidegger s-au împlinit: tehnologia a ajuns să se interpună între noi și orice experiență fundamentală a vieții. Nici studiul, nici rugăciunea, nici plimbările-n natură, amorul nocturn sau banala conversație între prieteni nu se mai pot desfășura tihnit, fără o stringentă întrerupere venită dinspre un dispozitiv modern, precum telefonul mobil, deja prăfuitul computer, tableta electronică sau omniprezentul televizor. Sunt aceste mijloace revelatoare de sensuri adânci sau, mai curând, niște proptele pentru spectacolul neîntrerupt al stupidității noastre colective, colorat cu momente de bufonerie, umor îndoielnic și divertisment?

În numele progresului istoric, ne-am lăsat ademeniți, fascinați, confiscați și apoi robiți de rețeaua impersonală a tehnicii moderne de comunicare, primind din exterior comenzi, notificări, solicitări și mesaje robotizate, uitând că suntem doar „niște virgule în fraza lungă a timpului cosmic” (ca să-l cităm pe Cioran) și fără să mai avem răgazul unor reflecții interiorizate asupra unor teme esențiale, precum dragostea, prietenia, caritatea sau patriotismul. 

Lumea liberă a sucombat în fața materialismului noii prostituții digitale, cea care permite desfrânării să devină ocupație legitimă sau muncă rentabilă. Industria videochat propune Occidentului post-creștin monetizarea frumuseții și, deci, profanarea iubirii în numele profitului economic. Sub presiunea valorilor biblice, lumea apuseană s-a eliberat, acum câteva secole, de instituția sclaviei, pentru ca astăzi să-și ofere singură dezlegarea la droguri, pornografie, stricăciune și imoralitate.

A meritat, oare? Suntem cu ceva mai buni decât înaintașii noștri care, țărani simpli din Năsăud, Oncești, Bărca sau Șiria, își începeau viața sentimentală cu faimosul chiot la horele din sat? Ne trăim viața mai frumos? Navigăm oare senin spre orizontul autenticității? Surprindem articulațiile iubirii ca experiență definitorie pentru identitatea noastră? 

Acceptând, acum aproape un deceniu, provocarea lansată de tinerii studenți ai Facultății de Drept din Universitatea București, ne-am angajat într-o meditație teologico-filozofică despre tensiunea dintre spirit și trup, dintre iubire și cunoaștere, dintre natură și har. Am aflat că experiența amoroasă descoperă oricărui om perspectiva unei depășirii a sinelui steril, autosuficient și deloc receptiv la adevărul ființei. Când iubești, refuzi să-ți vinzi corpul ca pe o marfă și-ți păstrezi acea rezervă de uimire care-ți salvează umanitatea.

Când obrajii fecioarelor mai au culoarea macilor, știi că încă există-n lume delicatețe, pudoare, sfială, cumințenie. Adevărata frumusețe își păstrează expresia naturală și fondul tainic. Când ești viu și plin de înzestrări naturale sau daruri supranaturale, atunci te lași descoperit și nu cauți frenetic atenția celorlalți. Dacă ai personalitate, oamenii valoroși îți văd profunzimea gândirii, intensitatea privirii și arderea sufletească. Asemănătorul trage la asemănător.

Pe urmele lui Augustin din Hippona, socotim că iubirea e chemată la o perpetuă convertire (dinspre eros, prin logos, către agape). Împreună cu teologul elvețian Hans Urs von Balthasar, suntem convinși că numai dragostea este demnă de crezare (Glaubhaft ist nur Liebe). În mod particular și excepțional, iubirea lui Hristos, perfectă prin chenoza Întrupării și nemăsluită prin înălțarea pe Cruce, veghează ca un far imensitatea distanței etice și a diferenței ontologice dintre Dumnezeul necreat și întreaga zidire căzută-n păcat. Duhul Sfânt oferit Bisericii ca suprem Mângâietor este Cel care aprinde-n inimile credincioșilor dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4). În ce costă focul duhovnicesc al iubirii pentru Dumnezeu? Sfântul Maxim Mărturisitorul ne răspunde: „în a-L prețui pe El mai mult decât lumea şi sufletul mai mult decât trupul” (Capita de caritate, 3.250)

Conferința noastră s-a prelungit printr-un schimb de replici socratice, fără pretenția rostirii unor enunțuri exhaustive sau definitive. Am adăugat la secțiunea de Întrebări și Răspunsuri câteva fragmente din dialogurile purtate cu domnul Cristian Curte (jurnalist) și, respectiv, Laurențiu Tudor (poet și eseist), sperând ca ele să lămurească ițele unui travaliu intelectual început acum un sfert de veac. 

Scriitorul nu-și poate aparține niciodată nici măcar sieși, darămite unui trib ideologic oarecare. Slujirea noastră primordială e adresată doar Cuvântului așezat la obârșia tuturor (Ioan I, 1) și, mai ales, a iubirii însăși.

Mihai Neamțu