Peter Costea ◉ Feminismul reacționar (continuare)

Continui să postez materiale prilejuite de subiectul fierbinte al zilei: sărbătorirea sexualității nenaturale. La începutul săptămânii am postat privind persoanele victimizate de tentațiile revoluției sexuale, dar care apoi își revin.

Am prezentat cazul unei feministe care, după ce a petrecut o parte a vieții într-o colonie feministă, și-a revenit la normal, și-a acceptat identitatea acordată de Dumnezeu și natură, devenind soție și mama.

E luna "diversității" și a "mândriei" cu lucruri josnice. E luna în care Occidentul ridică la rang de cinste ceea ce Sfintele Scripturi denunță și declară, în termeni clari, că "cei care fac aceste lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu". E trist, însă, că și unii dintre tinerii familiilor creștine se confruntă cu tentațiile și disforiile declarate "normale" în această lună în care se sărbătorește nenaturalul.

Cum ne raportam acestor membri de familie? În această lună în care se publică extrem de mult privind normalitatea anormalului vă dam un exemplu din puținul care se publică privind tinerii rătăciți în lumea imoralității sexuale, dar care își revin. Lecția pentru părinții care se confruntă cu astfel de probleme este deosebit de valoroasă. În materialul pe care vi-l oferim astăzi veți citi despre o tânără care a fost ispitită, a deviat, dar și-a revenit la normalitate, auzind vocea blândă a bunicii care o îndemna la normalitate. În cuvinte simple, dar pline de afecțiune.

De atunci, articolul respectiv a fost tradus în românește și vi-l ofer astăzi. Articolul este de o relevanță cât se poate de actuală și merită să fie lecturat cu atenție.

Articolul a fost tradus de Părintele Emil Ember (AFR Baia Mare). Îi mulțumim.

Articolul original în engleză și neabreviat poate fi citit aici: Link: https://www.firstthings.com]

Vezi și: Peter Costea ◉ Feminismul reacționar

Feminismul reacționar

de Mary Harrington

Când aveam vreo zece ani am început să observ că tatăl meu se riiidica de la masă, după cină, presupunând că mama mea va spăla vasele. Pe măsură ce am crescut, frații mei au procedat la fel. Am crezut acest lucru nedrept față de mama mea, ale cărei treburi păreau să nu se termine niciodată. Ca singura fiică, m-am confruntat cu o dilemă: ar trebui să-mi arăt solidaritatea față de mama mea ajutând-o să facă curățenie sau să revendice statutul egal cu frații mei, lăsând-o cu oboseala?

În timp util, încercarea de a răspunde la această întrebare m-a condus la feminism. De asemenea, am aflat că apartenența la clubul feminist vine cu pași mici. Nu puteți urmări obiective feministe fără să vă înscrieți într-un pachet mai mare de angajamente sub steagul „progresului”, cum ar fi justiția climatică, drepturile rasiale și ale minorităților de gen, redistribuirea bogăției și așa mai departe. Respinge-le și vei fi excomunicat.

M-am apucat să-mi trăiesc viața de adult cât mai mult posibil conform acestor idealuri, urmărind o viață cu emisii reduse de carbon, forme sociale neierarhice și libertate sexuală maximă. Dar până la sfârșitul anilor douăzeci de viață, am ajuns la concluzia că libertatea sexuală aduce înstrăinarea, că „progresul” economic își provoacă (și ascunde) propriile leziuni și că nu prea multă, dar prea puțină interdependență grăbește un colaps al vieții sociale.

Bunica mea era o femeie pragmatică. Pe vremea când idealurile mele se prăbușeau, ea mi-a spus, cu blândețe și din senin: „Mary, cred că ar trebui să-ți crești părul și să te căsătorești”. Am râs, dar ceva trebuie să se fi prins de mine. A fi hotărât contra-cultural a presupus un efort emoțional și intelectual mare, pentru întoarceri discutabile.

Libertate in casatorie si familie

La scurt timp după aceea, l-am întâlnit pe bărbatul care a devenit soțul meu. Pe parcursul a câțiva ani de viață împreună, am găsit mai multă pace și egalitate - ca să nu mai vorbim de mai multă libertate față de jocurile de putere inutile - în întreprinderea cooperativă de a construi o casă și o familie decât am avut-o vreodată sau la 20 de ani. Acordarea cu grijă a angajamentului s-a dovedit mai degrabă eliberatoare decât restrictivă. Și departe de a mă condamna la un set de tradiții necorespunzătoare, navigarea pe rolurile sexuale a dus la o viață acasă, care pare destul de convențională, dar este bine adaptată fiecăruia dintre noi și obiectivelor noastre comune.

Reflectarea asupra modului, în care rolurile sexuale au adus oboseală mamei mele, însă libertatea creativă pentru mine, a determinat o reevaluare a criticii feministe asupra „patriarhatului”. În timp ce feministele radicale tind să vadă patriarhia ca fiind asemănătoare unei conspirații în masă pentru a asupri femeile, am ajuns să o văd ca pe rezultatul agregat al eforturilor umane istorice de a echilibra interesele conflictuale ale celor două sexe. Uneori a dat naștere abuzurilor și nedreptăților, care sunt condamnate pe bună dreptate. Dar soluția nu trebuie găsită într-o stare de simetrie perfectă între sexe. Căci acest lucru nu poate fi avut - sexele nu sunt interschimbabile.

Căsătoria, de exemplu, este adesea încadrată ca o instituție patriarhală care vizează controlul sexualității femeilor. Dar, deoarece sexul premarital prezintă riscuri mult mai mari pentru femei decât pentru bărbați, normele sociale în favoarea căsătoriei ca o condiție prealabilă pentru sex sunt benefice femeilor (și copiilor) cel puțin la fel de mult ca bărbații. Nu s-a clarificat dacă eforturile feministe de a sparge aceste norme au oferit o fericire mai mare femeilor.

În mod similar, codurile sociale „cavalerești” se pot simți condescendente. Dar bărbații sunt încă, din punct de vedere statistic, fizic mai puternici și mai violenți decât femeile. Un atac asupra codurilor care îi încurajează pe bărbați să-și împiedice dominarea fizică poate să nu fie în întregime în avantajul femeilor.

Toxicitatea gândirii feministe

Odată ce nu ne mai gândim la „patriarhat” ca la o conspirație malignă, nu este clar de ce ar trebui să abolim „genul” sau să-i educăm pe băieți, extrăgându-i din „masculinitatea toxică”. Asta nu înseamnă că nu putem regândi relațiile de gen în lumina schimbării condițiilor sociale. Dar astăzi, această regândire înseamnă eliberarea mișcării femeilor de obiectivele tradiționale ale feminismului: „libertate” și „progres”. Căci am ajuns la un punct în care urmărirea acestor idealuri militează împotriva intereselor tuturor femeilor, cu excepția celor mai bogate. Dar majoritatea femeilor, care nu au cariere pe care le iubesc, dar joburi pe care trebuie să le facă pentru a-și plăti chiria? Este departe de a fi evident că o chelneriță care lucrează în ture suplimentare dorește să fie mai „eliberată” de acasă decât este deja.

Socioloaga Catherine Hakim a studiat preferințele femeilor cu privire la echilibrul timpului petrecut la muncă și în viața casnică. Ea a constatat că aproximativ 20% dintre femei preferă ca activitățile lor să fie centrate pe muncă și 20% ca activitățile lor să fie centrate pe acasă, restul de 60% preferând un echilibru între cele două. Și totuși, pentru a citi discursul general despre femei, muncă și îngrijirea copiilor, ați crede că majoritatea celor 60 la sută scuturau gratiile închisorilor noastre interne, pledând pentru o mai mare eliberare de viața de familie.

Ca o imagine a ceea ce femeile obișnuite sunt dispuse și capabile să realizeze în viața lor, femeia de carieră idealizată este la fel de realistă ca femeia de acasă zâmbitoare, impecabil coafată, cu perle, care a apărut în reclame în anii 1950. Căci este la fel de adevărat astăzi ca în acel deceniu că viața domestică nu poate fi complet automatizată. În gospodăriile în care lucrează ambii parteneri, cineva trebuie să șteargă podeaua, să spele vasul de toaletă și să aspire covoarele. Și cineva mai trebuie să vegheze copilul. În teorie, bărbații erau meniți să aibă o pondere egală - și unii chiar și-o asumă. Dar, în practică, proiectul „eliberării” femeilor de acasă a devenit o schemă Ponzi, în care femeile înstărite se bucură de fructele și libertatea „progresului” feminist prin externalizarea treburilor către o clasă de servitoare (majoritatea imigranți și femei). Rareori auzim vocile bonelor și menajerelor a căror muncă le permite surorilor lor mai bogate să „se încline”.

Surditatea față de posibilitatea ca multe mame nu mai vor să mai fie eliberate de copiii noștri este evidentă atât în rândul liberalilor sociali (adică de stânga), cât și a celor economici (adică de dreapta). Rădăcinile ei se află într-o antropologie care descrie oamenii ca fiind atomizați radical și îndepărtându-se în zbor de toate constrângerile - constrângerile convenției, trecutului, constrângerile reciproce și de propriile lor corpuri.

Maternitatea dezvăluie limitele acestei antropologii. Poate părea evident că deținerea fizică a sinelui este fundamentală pentru libertatea individuală; dar în momentul în care rămâi însărcinată, proprietatea sinelui tău este compromisă. A fi însărcinată înseamnă a fi radical lipsit de libertate (dacă prin „liber” înțelegem fără restricții). Atitudinile contemporane față de această stare de interdependență sunt profund conflictuale: o persoană care pledează pentru a pune capăt restricțiilor privind avorturile în ultimul trimestru ar putea, de asemenea, să privească întrebătoare o femeie însărcinată care bea un pahar de vin. Astfel de atitudini combină recunoașterea faptului că sarcina compromite și ar trebui să compromită libertatea unei femei, cu insistența asupra dreptului ei de a fi liberă dacă dorește. Nu se face pentru a evidenția contradicția dintre presupusa libertate a unei femei însărcinate în chestiuni la fel de grave precum sfârșitul vieții copilului ei nenăscut și datoria ei de a se supune unei reglementări minuscule în chestiuni la fel de banale ca dacă mănâncă sau nu brânză albastră.

Feminismul își dă mâna cu progresismul

Feminismul de stânga încearcă să conteste toate constrângerile bazate pe sex în numele asemănării bărbați-femei. Respinge diferențele de sex în favoarea unei teorii a personalității „ardezie goală” și tratează femeile care preferă activitățile casnice față de cele pentru carieră ca trădători de clasă. În cea mai detaliată situație, acesta susține o abordare tranzacțională a vieții sexuale și reproductive a femeilor, una care normalizează prostituția, legitimează pornografia ca o carieră, încadrează gestația ca „parazită” și propune surogatul ca model pentru viața de familie.

Căutarea sa de asemănare a culminat cu spectacolul suprarealist al unui feminism care încearcă să elibereze femeile de nevoia de a fi femeie. Măsurile recente de abolire a sexului biologic în drept au fost apreciate ca victorii într-un proiect progresist „intersecțional”, iar rezistența este denumită „cea care susține menținerea femeii pe baza trăsăturilor fiziologice”. Acest lucru în ciuda faptului că abolirea segregării sexuale este, în mod clar, în detrimentul femeilor din echipele sportive sau în vestiare, închisori și refugii pentru femei. Astfel de efecte nu preocupă prea mult femeile bogate care beneficiază de o cultură „neutră de gen” la locul lor de muncă și este puțin probabil să se găsească încarcerate sau să fugă de violența domestică.

Rezultatul este o doctrină confuză care protestează împotriva uciderii copiilor în uter, în timp ce rezistă politicilor care ar îmbunătăți viața acelor bebeluși odată născuți. O adevărată politică pro-copil nu ar rezista acțiunilor statului pentru a sprijini formarea familiei sau extinde concediul de maternitate dincolo de câteva săptămâni brutal de scurte.

Decalajul dintre numărul de copii pe care îl doresc femeile americane și numărul pe care îl au crește de mai bine de un deceniu. Pe măsură ce ajungem la capătul îndepărtat al erei industriale, antropologia libertății care a alimentat acea epocă oferă un coșmar de sterilitate și lasă femeile fără adăpost politic.

Pe măsură ce creșterea economică vine neamorată de prosperitatea în masă, feminismul liberal servește intereselor de clasă, ai căror membri își pot permite să subcontracteze personal pentru serviciile casnice. Feminismul conservator servește unei clase de mijloc în scădere, ai cărei membri își pot permite totuși să aleagă între subcontractarea personalului pentru servicii casnice și creșterea unei familii cu un singur venit. Niciunul dintre feminisme nu recunoaște că „progresul”, în măsura în care implică eliberarea de obligații și constrângeri, este ostil mamelor. Inevitabil, un feminism care susține mamele astăzi constată că trebuie să se opună progresului.

Pentru epoca în care intrăm, un feminism îndrăgostit de tehnologie și promisiunea sa de a pune capăt tuturor limitelor va oferi - oferă deja - doar mizerie.

Realitățile biologice trebuie considerate

În schimb, avem nevoie de o mișcare bazată pe realități pragmatice. Corpul masculin și cel feminin sunt diferite; oamenii nu pot schimba sexul; majoritatea femeilor vor să aibă copii; heterosexualitatea este condiția umană implicită; externalizarea treburilor casnice este o mișcare de reintroducere a unei clase de servitori; copiii se descurcă mai bine în familii stabile cu doi părinți; iar hiperfocalizarea noastră asupra libertății individuale este un factor central în scăderea ratei nașterii în întreaga lume. Împotriva dezvoltărilor tehnologice care promit să ne elibereze de iubire, dor și natura umană în sine, reafirmarea acestor adevăruri este un act de rezistență feministă.

Suntem suficient de eliberați. Femeile trebuie să negocieze noi condiții sociale și economice, nu într-un spirit de conflict zero cu bărbații, ci alături de prietenii, soții, tații, frații și fiii noștri. Scopul nu este să ne întoarcem la un trecut perfect imaginat, ci să ajungem la un viitor descătușat de urmărirea distopică a progresului. Singura scăpare dintr-un coșmar de atomizare și război între sexe este recunoașterea faptului că suntem creaturi întruchipate și că interdependența nu este opresiune, ci tocmai ceea ce ne face oameni.

Peter Costea

17 martie 2025