Am pus ghilimelele pentru ca să fie explicit încă de la început faptul că titlul nu este ales de mine ci doar dezbătut!

Trăim vremuri în care o replică poate deveni slogan, o melodie poate deveni armă retorică, iar ironia poate fi ridicată la rang de virtute. „Ce-ai … de faci așa?!” a depășit de mult granițele unui… refren (aberant de altfel) și a devenit, pentru unii, o formă de a-și exprima satisfacția atunci când cineva este pus la punct, demascat sau pedepsit pentru ceea ce a făcut.

Într-un context politic tensionat, în care acuzațiile de trădare, schimbările de tabără și dezamăgirile ideologice stârnesc pasiuni, expresia pare să ofere o satisfacție imediată: Mi-ai făcut-o? Acum ți-a venit rândul!

Oare faptul că avem dreptate (dacă avem), ne oferă și dreptul de a-i umili pe ceilalți?

A sancționa o greșeală nu este același lucru cu a te bucura de căderea celui care a greșit. A cere socoteală nu înseamnă a batjocori. A demasca o minciună nu presupune să renunțăm la demnitate. Iar a condamna o trădare nu ne obligă să devenim, la rândul nostru, oameni ai răzbunării.
Putem dezaproba fără să disprețuim. Putem critica fără să umilim. Putem cere dreptate fără să transformăm totul într-un show ieftin și de prost gust.

Mai mult, atunci când judecăm comportamentul cuiva, ar trebui să avem grijă să nu anulăm valoarea persoanei. Un om poate greși grav, poate dezamăgi, poate trăda o încredere sau chiar … propriile convingeri. Faptele lui trebuie evaluate, iar consecințele trebuie asumate. Dar omul nu devine lipsit de demnitate doar pentru că a greșit (sau e tradător).

Respectul nu este o recompensă pe care o acordăm doar celor care ne dau dreptate. Este o măsură a propriului nostru caracter.

Dacă îi respectăm numai pe cei care gândesc ca noi, atunci nu vorbim despre respect, ci despre conveniență. Dacă păstrăm un limbaj civilizat numai față de cei din tabăra noastră, nu apărăm principii, ci loialități selective. Iar dacă acceptăm batjocura atunci când victima este adversarul nostru, trebuie să fim pregătiți să o acceptăm și atunci când ținta … vom fi noi.

Expresia, devenită virală de altfel, „Ce-ai … de faci așa?!” nu este neapărat problema în sine cât este satisfacția pe care o putem vedea în umilirea altuia și convingerea că răzbunarea devine legitimă atunci când ne simțim îndreptățiți.

O societate sănătoasă nu este aceea în care nimeni nu răspunde pentru greșelile lui (cam ceea ce vedem azi, din păcate), ci aceea în care dreptatea nu are nevoie de vulgaritate, iar fermitatea nu se confundă cu disprețul.

Nu trebuie să fim de acord unii cu alții. Nu trebuie să aprobăm trădarea, minciuna sau ipocrizia. Dar avem datoria să nu lăsăm dezacordul să ne dezumanizeze.

Pentru că, până la urmă, adevăratul test al caracterului nu este felul în care ne purtăm cu cei care ne respectă, ci felul în care ne purtăm cu cei pe care avem toate motivele să-i condamnăm.

Să cerem dreptate, nu spectacol. Să apărăm adevărul, nu orgoliul. Și să nu uităm că putem câștiga o dispută pierzând, în același timp, ceva mult mai important: respectul pentru celălalt și chiar … pentru noi înșine.

Iar dacă vrem o lume în care oamenii să fie tratați cu demnitate, schimbarea nu începe atunci când adversarul nostru învață să vorbească frumos. Începe atunci când noi refuzăm să răspundem urât, chiar și atunci când am avea motive s-o facem.

“Dacă îmbrățișati cu dragoste doar pe frații voștri (pe cei ce vă iubesc și gândesc ca voi), ce lucru neobișnuit faceți ? Oare păgânii nu fac la fel ?!” - Matei 5:47

Christian Dragomir