Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” (εἶπεν ἄφρων ἐν καρδίᾳ αὐτοῦ οὐκ ἔστιν θεός) Psalmul 14, 1

Pentru ce ne-am născut pe acest pământ? De ce iubirea ne împlinește mai mult decât banii, puterea sau cunoașterea? Ce stă în spatele unui zâmbet de copil? Din ce văpăi apare strălucirea unor ochi îndrăgostiți de fată? Dar gingășia unui ghiocel? De ce ne răscolesc șoaptele cascadelor, trilul privighetorilor sau culorile toamnei din Munții Apuseni? Cui datorăm parfumul crinilor desfăcuți sub lumina lunii în preajma Mănăstirii Golia? Dar perfecțiunea germinației grâului sau precizia memoriei de elefant (un mamifer care-și regăsește sălașul de odihnă după sute de kilometri de mers)? 

Ce „hazard” cosmic a putut naște, pe rând, biserica Sfânta Înțelepciune din Constantinopol, goticul catedralei din Chartres, mozaicul bizantin din Monreale, rimele lui Dante, vederea taborică a lui Grigorie Palama, albastrul de Voroneț, muzica lui Pergolesi, fraza lui G. K. Chesterton, poezia lui Eminescu, sculptura lui Brâncuși? Cum a apărut Monet în istoria spiritului? Dar geniul lui Tarkovski? Câtă întâmplare poate să fie-n sublimul junglei amazoniene, azurul Mediteranei ori splendoarea coralilor din Pacific? E legitim să vorbim despre o inteligență a materiei sau despre un design al universului?

Nu doar corifeii științelor exacte sau intelectualii au dreptul la aceste interogații, ci și muncitorii, țăranii și orice om de rând care a mirosit, cândva, o floare.

Pe toți ne uimește slava nesfârșită a creației: acrobația păsării colibri, mișcarea plăpândă a lebedei pe lac, perfecțiunea zborului unui Albatros. Pe toți ne mișcă gratuitatea frumuseții. Cu toate acestea, ateismul ne spune că venim de nicăieri și mergem spre nicăieri. Că întrebările existențiale n-au nici un rost. Nimic nu susține temeliile lumii. Nimic nu dă vreo direcție vieții. Nimeni nu poate răspunde foamei de sens. Nimic nu contează.

O lume fluidă, un stil contorsionat, o istorie fără un „un fir roșu” și o existență fără fundament solid. În absența lui Dumnezeu, scopul final al vieții dispare pentru orice făptură. Iubirea n-are alt temei decât pofta. Prietenia înseamnă doar interes și ipocrizie.

Temporalitatea nu revelează nimic, decât accidentul morții. Văduviți de orice paternitate spirituală, reducem ființa tuturor ființărilor la o moleculă de carbon. Ce ne așteaptă la capăt de drum? Extincția finală. Până atunci, muncim frenetic, risipim resursele planetei, organizăm ritualuri sofisticate de lentă sinucidere culturală, lăsând ca nevroza cotidiană și exhibiționismul să transforme viul vieții într-o simplă marfă, cu sau fără ambalaj. 

În vertijul nihilist, contează doar ceea ce se vinde ori ce se cumpără pe piața gusturilor aleatorii. Trupul însuși ajunge să fie privit (prin vitrina din Amsterdam sau platformele social-media) ca obiect sexual, iar nu templu al Duhului. Talentul artistic se lasă prostituat, pentru suma corectă. Nicăieri nu mai sunt taine, ecouri revelatorii, semne enigmatice către un „dincolo” nerostit. Analogia entis nu înseamnă nimic. Frumusețea anotimpurilor nu mai reprezintă hainele de gală ale Creatorului. 

Și totuși: doar superioritatea închipuită a unei minți geloase te-ar putea face să ignori izvorul spiritual din concertele lui Vivaldi, oratoriile lui Georg Friedrich Händel sau cantatele lui Bach (mai ales corala: Jesus, bleibet meine Freude, BWV 147). Numai aroganța unor judecăți pripite 22 

ar putea nega frumusețea unui răsărit la Marea Neagră. Ar fi, de asemenea, o imensă greșeală să privești un tablou de Van Gogh căutând să-i explici matematic măreția. E suficient s-o celebrezi estetic (și atât). Nu poți descoperi sensul operei de artă printr-un calcul contabil ori printr-o procedură de ordin cantitativ: depistarea compoziției chimice a culorilor, măsurarea greutății sau analiza valorilor de piață ale tabloului pe-o durată determinată.

Urmând această cale nu vei pricepe nici misterul boltei înstelate, nici neliniștea sau freamătul dintr-un autoportret al celebrului olandez. Dacă fizicienii încearcă să explice cum funcționează legitățile universului (inclusiv refracția luminii și simfonia culorilor), filozofii, artiștii și poeții pun altă întrebare: de ce mai degrabă ceva decât nimic? 

Ateul optează pentru un răspuns sec și brutal: nimic. E postura unui gurmand invitat la o masă copioasă, delectat de toate bunătățile puse pe tavă, dar care susține vehement că „nu există bucătar”. Parafrazăm aici anecdota spusă de regretatul Ronald Reagan la o adunare publică în Statele Unite, țara unde avansul tehnologic și revoluția informațională n-au înăbușit cu totul pietatea omului de rând. Ce ascunde, așadar, refuzul existenței lui Dumnezeu? O ingratitudine, poate chiar și o acuzație (precum în retorica lui Ivan Karamazov). 

Deși îmbrăcat în haina silogismului și presărată cu argumente științifice, propaganda ateilor de modă nouă – perfect ilustrată de Richard Dawkins, Sam Harris sau Christopher Hitchens – are un profund substrat ideologic.

Donate Subscriptions

Când spunem „ideologie” ne referim la un discurs infectat de resentiment și interesat mai puțin de adevăr, cât de raporturile de putere pe care un organism secular (Statul) le exercită asupra unui corp religios (Biserica). Din păcate, multe investigații științifice și-au pierdut miza epistemologică de odinioară, fiind corupte de-o retorică militantistă: câtă energie cheltuită într-un registru raționalist pentru a arăta că Rațiunea universului nu există! 

În fapt, absența lui Dumnezeu nu poate fi obiectul unei demonstrații empirice. Una este să investighezi legitățile naturii și alta este să te erijezi într-un judecător atotcunoscător al unui univers greu de cuprins cu mintea.

Nu poți arăta cu mijloace materiale absența unui Principiu spiritual, așa cum nimeni nu va proba existența nimicului (contradicție logică) înaintea faimosului Big Bang (eveniment cronologic). Aceste întrebări părăsesc domeniul specializat al științelor naturale și intră, discret, pe tărâmul metafizicii, o disciplină filozofică vinovată pentru excesul de raționalizare a supranaturalului. 

Într-un anumit sens, militantismul ateu al veacului XXI reia temele scepticismului filozofic de secol XVIII, poziție prin care iluminiștii francezi, olandezi, scoțieni sau germani căutau să respingă tendințele autocratice ale puterii ecleziastice.

Nimeni n-a demontat caracterul excepțional al miracolelor care se petrec în viața unor oameni credincioși. Nimeni n-a demonstrat că frumusețea creației este o iluzie. Nimeni n-a putut susține că Iisus este o fabricație a imaginației unor israelieni pioși.

Noul ateism a reușit doar să popularizeze opinii pe care doar câteva voci le-ar fi susținut public acum niște secole. Ruperea rațiunii științifice de gândirea filozofică (aici putem include și etica, fără să greșim) seamănă tot mai mult cu separarea muzicii de portativ, a gustului de arta vestimentară. 

Ne-am procopsit astfel nu doar cu un ocean de vulgaritate, ci și cu beția de cuvinte a jurnaliștilor care ignoră, între altele, modul în care știința modernă a îmbrățișat, sub penița lui Werner Heisenberg (laureat al premiului Nobel în 1932), problematica indeterminismului cuantic. Ne-am trezit cu o narațiune oficială care nu menționează detalii frapante din viața marilor descoperitori – e cazul biologului Louis Pasteur (1822-1895), cel căruia îi datorăm vaccinul anti-antrax și antirabic, dar și povestea doctorului Joseph Lister (1827-1912), părintele igienei chirurgicale. Nimeni nu ne mai spune că, într-un laborator experimental din Parisul secolului XIX, conștiința religioasă a căutătorului însoțea rigoarea savantului.

În fapt, de la fizicianul Blaise Pascal (1623-1662) și chimistul Robert Boyle (1627– 1691), matematicianul Leonhard Euler (1707-1794) sau fizicianul Michael Faraday (1791-1867) până la geneticianul Gregor Mendel (1822-1884), eruditul istoric Pierre Duhem (1861-1916) sau genialul Pavel Florensky (1882-1937), istoria științei occidentale întâlnește mari figuri religioase, uneori cu înclinații contemplative, pe care astăzi nimeni nu le mai cunoaște, nimeni nu le mai admiră. 

Nonsense remains nonsense, even when talked by world-famous scientists. 

John C. Lennox 

De ce? Pentru că educația veritabilă a fost detronată de industria divertismentului. Arareori ne surprind frumusețile creației, armoniile celeste și simetriile materiei la nivel subatomic. Mirarea filozofică a lăsat loc scientismului dogmatic. Relativismul a pătruns adânc în toți porii societății postmoderne.

Naturalismul câștigă teren, așadar doctrina naivă conform căreia trebuie să explicăm viața doar prin recurs la realitățile imanente. Ceea ce nu se lasă descris prin referința la masă, viteză sau energie n-are sens. Am abandonat privirea inocentă asupra comorilor lumii înconjurătoare.

Nu mai știm să refacem drumul de la pluralitatea manifestărilor sacrului către sfera Unului transcendent din care toate izvorăsc. Fruntașii necredinței dau un răspuns obtuz și precipitat uimirilor din primii ani de copilărie. Și totuși: de ce l-am lăsa pe hoțul nădejdii să ne golească viața de bucurii? 

Trăim vremuri complicate pentru iubitorii de adevăr. „Cancel culture” e un cancer - boala terminală a mediului academic occidental. Savanți admirabili, artiști talentați, politicieni onorabili sau intelectuali publici n-au dreptul să vorbească relaxați despre meritele creștinismului, doar pentru că n-au primit „certificatul verde” din partea comisarilor woke din universitățile americane.

„Cultura anulării” interzice, ca orice veritabilă barbarie, accesul la memorie. Nulități propagandistice care n-au acceptat niciodată disciplina cercetării istorice, exigența investigației filologice sau efortul raționamentelor logice (pentru a nu mai vorbi despre stilistica uitată a culturii înalte) ajung să intimideze, să blocheze, să eticheteze orice voce din registrul tradiționalist sau conservator. 

O armată de activiști încruntați s-a lansat într-o bătălie acerbă pentru resurse și influență. Sunt promovați ziariști (sau influensări) care îi privesc pe credincioși ca pe „niște vite”. Există lideri politici care refuză să atingă Biblia la ceremonia de învestire. Avem profesori care ignoră hectare întregi de mărturisire creștină din istoria națională, disprețuind eroii civilizatori ai Europei. Întâlnim voci publice care cer lichidarea oricăror forme de atașament față de ideal, credință, familie, părinți fondatori, patrie, proprietate, libertate, pământ sau cer. 

Așa cum marxismul anarhic a propus inițial eliminarea ordinii feudale din perioada țaristă, pentru a instala mai apoi cenzura, propaganda, justiția criminală și, apoi, rețeaua de lagăre de concentrare, la fel terorismul cultural combate libertatea de conștiință pentru a distruge, în fapt, toate virtuțile și instituțiile tradiției, bazele capitalismului și fundamentele creștinismului - toate în numele unei utopii. 

Citim uneori textele „umanist-atee” ale indignaților care aplaudă la noi organizații de tip Antifa. Și ce descoperim? Doar clocotul resentimentului, vehemența protestului și voluptatea distrugerii. Creștinii de azi sunt învinovățiți pentru erori comise acum o mie de ani, ca și cum vinovăția s-ar transmite genetic, printr-o lege a fatalității. Adolescenții trăiesc sub presiunea gândirii de grup, adesea schematice și aproximative, mereu simplificatoare, acuzatoare și revanșarde.

Sloganul stradal e tratat cu seriozitatea meritată de geometria lui Euclid sau fizica lui Einstein. Denunțul iconoclast, delațiunea zeloasă și demascarea aproapelui (acuzat de rasism, xenofobie sau homofobie) sunt practici sociale curente care au transformat niște oameni frustrați, dar hiper-vigilenți, în veritabile bâte, seceri și ciocane ale Stângii radicale. Din stradă, ce-i drept, mineriadele s-au mutat în online, devenind cyber warfare. 

Rezultatul? Cenzurarea vocilor dizidente, intimidarea condeielor nărăvașe, hărțuirea politicienilor curajoși, ponegrirea creștinilor simpli, subminarea valorilor clasice, macularea marilor personalități (de la răposata Regina Victoria până la Mahatma Gandhi sau Mircea Vulcănescu, acuzați de vini imaginare)... Comportamentele bizare devin astăzi norme aplaudate, perversitatea ia chipul diversității iar normalitatea echivalează cu „dictatura majorității.” 

 Mihai Neamțu

Comandă aici volumul Iisus la Niceea.