%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Sunt un om păcătos și îngăduitor, deci caut să trec mereu peste slăbiciunile semenilor mei. Cred că am primit cu toții chemarea la neprihănire, dar nu mă simt moralmente superior celor care se luptă cu duhul lăcomiei, cu patima curviei, cu necazul beției. Tuturor, Evanghelia pare să ne ofere o șansă. Scăderile morale sunt una, dar învecinarea cu ideologia crimei n-are scuze.
Blândețea nu e nici prostie, nici uitare. Am citit, am auzit și am văzut multe la viața mea. Am trecut cu vederea rușinea unor cărturari care (începând cu Heidegger și Sartre) au scris ode criminalilor. Am văzut eseiști de seamă lăudând virtuțile unor politicieni corupți până-n măduvă (inculpați, arestați și condamnați).
N-am apucături inchizitoriale. Nu fac liste. Nu (mai) pun etichete, întrucât orice suflet are acces la metanoia. Totuși, când văd ușurința cu care-n jurul meu se fac insinuări, rămân ușor perplex.
Astăzi, în plin război inițiat de Rusia împotriva Ucrainei, nu cred că există mai grav reproș pe care-l poți adresa unui jurnalist, politician, afacerist sau om de cultură decât acuzația de „putinism.” De ce? Tocmai pentru că Vladimir Putin este un dictator și un criminal (o spun de aproape douăzeci de ani).
Reproșurile grave merită rostite, dar cu măsură, nu ușuratec. Claritatea morală e importantă, dar nu e o virtute obținută aprioric, înaintea confruntării realității.
Da, e limpede că și România e afectată (și infectată) de propaganda Moscovei. Avem conserve KGB-iste printre noi? Evident. Tot ce înseamnă apologia crimei merită o repudierii fermă. Cum? Prin deontologie, nu părerologie.
Acuzațiile nemiloase trebuie fundamentate pe enunțuri și fapte, nu pe închipuiri. Vinovăția e mereu individuală (nu colectivă!) și trebuie demonstrată, nu sugerată, nici dedusă prin asocieri delirante sub raport silogistic sau hermeneutic.
Îmi plac, așadar, oamenii corecți și chibzuiți la vorbă. Iată de ce spun foarte ritos: cine ventilează astăzi la adresa mea acuzația de putinism (fie din rațiuni de prostie, frivolitate, ticăloșie, corectitudine politică sau ignoranță) nu îmi este prieten, ci adversar.
De ce? Pentru că eu slujesc de la 16 ani Evanghelia vieții, nu ideologia morții; admir bunătatea lui Hristos, nu răutatea unor satrapi sau tirani; practic etica iertării, nu vreo politică criminală. Cine mă pune pe lista putiniștilor din România are în mine un neobosit și aspru luptător pentru adevăr.
Când văd oameni de nimic îmbătați de zelul demascărilor imaginare și al acuzațiilor mincinoase, îmi amintesc de Dreyfus. Un singur om (nevinovat) a îndurat festivalul calomniilor gratuite, al proceselor de intenții, al repudierii isterice.
Cred în iertare și vindecare, pentru că lumina lui Hristos a izbăvit nu doar desfrânatele, ci chiar și tâlharii. Mi-e greu să cred în mântuirea tatălui minciunii (și al dezbinării).
Mihai Neamţu
