Îmi cer iertare celui căruia i-am promis că nu mai scriu, dar cuvintele nu mai ascultă de mine…

Suntem un popor bolnav de ură. Nu cred că există pe lumea asta un popor care să se urască aÈ™a cum o face poporul român. Și nu, nu e vorba de partide sau de vaccin, de fotbal sau tenis. Avem ceva stricat, defect în fiinÈ›a noastră. Urâm tot ce e românesc, blestemăm tot ce e românesc, dezavuăm tot ce e românesc.

Cum ar fi să moară mai repede? Mai dureros? Nici pe noi nu ne iubim, cum am putea să îl iubim pe cel de lângă noi? Cum am putea să construim ceva? Cum să laÈ™i ceva durabil în urmă ta când de dimineață până seară eÈ™ti preocupat să îl urăști pe cel de lângă tine? Au fost turcii È™i ruÈ™ii de vină, americanii care nu mai veneau, dar niciodată nu ne-am gândit să punem mâna de la mâna È™i să costruim noi ceva.

Să lăsăm deoparte ce ne desparte È™i să privim la ce avem în comun. O Èšară. Stăm cu mâna întinsă, popor îngenunchiat, obiÈ™nuit cu starea de sclav, apoi ne mirăm că nu avem nimic.

„Oameni cu È™coală ies È™i urlă unii la alÈ›ii cu o furie explicabilă, probabil, È™tiută doar de psihiatrii. Nu avem nici cea mai mică idee despre empatie, despre a asculta problemele celui de lângă noi, despre a tăcea, pur È™i simplu, chiar È™i atunci când avem dreptate. Urlăm pe toate gardurile că suntem credincioÈ™i dar obrazul nu îl întoarcem niciodată.

Avem o fudulie greÈ›oasă în noi, care vine doar din complexul de inferioritate al unui popor căruia i s-a spus È™i i se spune că nu poate. După ce decenii întregi nu a avut voie. România duhneÈ™te. A ură È™i neputință, a dispreÈ› È™i răutate. Încremenită într-un proiect care nu este al ei, România va dispărea, distrusă bucată cu bucată de români.

Nu avem nevoie de viruÈ™ii lor, îi avem pe ai noÈ™tri...

Adriana Stoicescu