În perioada aceasta citesc patristică. Simt nevoia întoarcerii la origini, dar și a citirii teologiei contemporane pe fundalul scrierilor Părinților Apostolici și ale Părinților Bisericii. Citind în paralel patristica și teologia contemporană, observ detalii pe care le-aș pierde într-o lectură unidirecțională. E ca atunci când un pictor pendulează între pânza pe care pune culoarea și modelul pictat. Or, fiind preocupat de „pânza” generației noastre, observ, cu excepțiile de rigoare, un decalaj mare între Isus al Părinților Bisericii și Isus al nostru.

Ce observ la primii? Ei par împăcați cu statutul de „străini și călători pe pământ”, nu se tem de critică, nici măcar de moarte. Nu își propun să pară deștepți, nu își caută un loc călduț sub soare, nu folosesc o retorică relativistă. Dar, mai presus de toate, par să-L iubească teribil pe Isus. Pentru ei, El este totul; pentru El merită să mori. El este Adevărul, El dă sens vieții.

Teologii cu „mare căutare” în vremea noastră sunt cei care Îl văd altfel pe Isus. Isus este o cale. E pierdut printre Confucius, Buddha, Aristotel, Mahomed, Dalai Lama, Meister Eckhart, Martin Luther King, Maica Tereza etc. Isus este o cale care propune un adevăr și o anumită viață. Alții au propus calea, adevărul și viața lor. Și tot așa. Isus nu este rău deloc, face bine societății, poate inspira, poate aduce coeziune socială și familială etc. Isus poate fi „exploatat” eficient în multe feluri în peisajul pestriț al ideologiilor contemporane.

Iar cei care L-au pierdut pe Isus printre alte „căi” sunt principalii vectori de influență în bisericile noastre. Teologia din universități influențează inevitabil biserica și, remodelată în capsule ușor de înghițit, ajunge în mințile oamenilor de rând. Așa se explică interesul bisericilor pentru aproape orice altceva, mai puțin pentru Isus. Și chiar și când El apare în scenă, este un „Isus” bătucit de corectitudinea politică, de grija pentru numere și stabilitate eclezială, de ifosele de zei ale oamenilor postmoderni. 

Nu e de mirare că Isus al nostru, exact așa cum îl înfățișează G. Liiceanu sau B. McLaren în cărțile lor, nu mai taie în inimile de piatră. Este un „Isus” travestit într-o lume travestită. Repet, excepții sunt peste tot. Și în perioada patristică au fost alți „Isuși” (până la urmă, acolo găsim marile erezii hristologice), iar în vremea noastră, slavă Domnului, se predică Isus al Bibliei.

Dar noi avem de dus lupta noastră și este o luptă grea. Trebuie să redevenim „sectanți”, nu în sens peiorativ, ci etimologic: „urmăritori” devotați ai lui Isus Hristos. Teologiile noastre trebuie să argumenteze îndrăzneț și convingător că Isus este Calea, Adevărul și Viața, Dumnezeu întrupat, Binecuvântat în veci! Iar bisericile trebuie să proclame fără ezitare și fără sfială acest unic adevăr mântuitor. Doar așa Îl vom redescoperi pe Isus cel adevărat, Isus al Scripturilor, al Părinților Apostolici, Isus care taie ca diamantul în inimile de piatră ale păcătoșilor și îi salvează.

Costel Ghioancă