M-am tot gândit dacă să scriu câteva rânduri despre cazul „Ravi”, sau să tac. Aș fi preferat să tac, mai ales că personajul vizat nu mai este printre noi. Într-un final, am considerat că poate e bine să „zic” ceva, fără să am pretenția că spun lucruri noi.

Ca de obicei, s-au conturat două tabere vizavi de acest caz: unii au căutat să atenueze șocul căderii unui lider de anvergura lui Ravi, vorbind despre slăbiciunile cărnii și sângelui, nevoia de „spovedanie”, necesitatea unei biserici locale și alte argumente importante; alții au criticat aspru duplicitatea apologetului, minciuna, infidelitatea și restul lucrurilor care au îngrozit lumea evanghelică.

Cu alte cuvinte, unii i-au căutat un ultim tren spre rai, în vreme ce alții l-au alungat direct în fundul iadului. Cred că atitudinile acesta pun în lumină două maladii grave care ne bântuie: fie lejeritatea față de păcat (uneori chiar păcate grosolane), fie setea de sânge și pumni. Înțeleg că păcatul trebuie condamnat, la fel de mult cum înțeleg că trebuie să fim plini de har. Le văd pe ambele în Scriptură.

Totuși, celebritatea lui Ravi nu ne face să fim parte, nici din problemă și nici din soluție. Cel mai bun lucru de făcut, în opinia mea, este să privim în inimile și viețile noastre: „ia seama la tine însuți ca să nu fii ispitit și tu”  (Galateni 6:1). „Ce facem atunci, să închidem ochii?” Nu! Îi deschidem și privim în inimile noastre.

În cazul lui Ravi, sunt alți ochi care să-l privească și să-i evalueze situația. Ochii lui Dumnezeu și a celor implicați direct. Căderea unui om nu se judecă online. Se tratează pastoral. Dacă omul mai trăiește!

Costel Ghioancă