Am citit cu atenție comentariile lăsate la postarea mea anterioară, în care am publicat copy/paste apelul   trimis către mine de o persoană sincer preocupată de nevoia unei predicări cristocentrice și de responsabilitatea pe care o avem de a păstra Evanghelia curată în bisericile noastre. Ma bucurat să văd că această preocupare este împărțită de foarte mulți credincioși.

În același timp, am observat că mulți îndreaptă așteptări aproape exclusiv către cei aflați în conducerea cultului, considerând că de acolo ar trebui să vină soluții pentru problemele care apar în predicarea din bisericile locale.

Cred însă că este nevoie de a înțelege mai bine cum funcționează viața unei organizații eclesiale de dimensiuni mari. Într-un cult care cuprinde mii de biserici, cei aflați în conducerea responsabilității de a oferi direcție, de a încuraja o predicare sănătoasă, de a organiza programului de pregătire și de a sprijini formarea slujitorilor. Toate aceste lucruri se fac și o preocupare constantă. Există cursuri de fecționare pentru predicatori pentru școli de pregătire a nivelului comunităților, a județelor și a organizațiilor care se întâlnesc prin urmarea ridicării nivelului slujirii de la amvon.

Cu toate acestea, există o limită pe care nici cea mai implicată conducerea nu o poate depăși. Nimeni din conducerea cultului nu poate fi prezent în fiecare duminică în fiecare biserică locală. Nimeni nu poate decide cine urcă la fiecare amvon și nimeni nu verifica, în mod direct, poate conținutul fiecărei predici rostite în țară. Tocmai de aceea, responsabilitatea pentru ceea ce se predică într-o biserică locală revine, în primul rând, bisericii locale și celor ce o conduc.

Dacă nu dorim o predicare sănătoasă, biblică și centrată pe Cristos, această dorință trebuie să fie exprimată și asumată de fiecare biserică în parte. Nu este suficient să privilegiăm conducerea cultului și să așteptăm ca toate problemele să fie rezolvate de acolo. Dumnezeu a așezat responsabilități la fiecare nivel al vieții bisericești, iar cele care vă îngrijesc de amvonul unei biserici aparțin în primul rând celor care slujesc și conduc acea biserică.

Când venim la închinare, aducem înaintea lui Dumnezeu una dintre cele mai valoroase resurse pe care le avem: timpul nostru. Oamenii lasă deoparte preocupările unei săptămâni întregi și vin în casa Domnului cu dorința de a auzi glasul lui Dumnezeu. Ar fi o pierdere ca acest timp să fie consumat cu lucruri care nu zidesc, care nu hrănesc sufletește sau care provoacă mai degrabă tulburare decât maturizarea spirituală. Timpul petrecut în biserică este un dar pe care Dumnezeu îl folosește pentru întărirea credincioșilor și pentru chemarea oamenilor la mântuire. De aceea, el trebuie prețuit și folosit cu cea mai mare responsabilitate.

În acest context, cred că trebuie să redescoperim respectul față de amvon. Amvonul nu este o simplă platformă de pe care vorbește cineva, ci locul din care biserica așteaptă să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este destinat divertismentului și nici promovării opiniilor și încrederilor personale, ci vestirii Scripturii. Dumnezeu călăuzește poporul prin Cuvântul Său, iar hrana spirituală a bisericii nu poate fi înlocuită cu experiențe personale, cu discursuri motivaționale sau cu idei omenești, oricând de atractive ar părea acestea.

Din acest motiv, cei care urcă la amvon trebuie să facă după o pregătire serioasă. Predicarea nu începe atunci când predicatorul se ridică să vorbească, ci cu mult înainte, în rugăciune, în studiile Scripturii, în meditație și într-o cercetare sinceră înaintea lui Dumnezeu. Amvonul cere competență, dar și smerenie. Cere cunoașterea Scripturii, dar și conștiința că cel care vorbește nu este chemat să-și facă auzită propria voce, ci să lase Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească prin el.

În același timp, ar fi fost să cred că cea mai grea responsabilitate aparține doar care predică. Păstorul are responsabilitatea de a veghea asupra învățăturii din biserică. Comitetul are responsabilitatea de a păzi direcția spirituală a bisericii. Una dintre cele mai mari responsabilități ale păstorului și comitetului este păzirea amvonului. Cei care hotărăsc cine slujește la amvon trebuie să facă acest lucru cu discernământ și cu echipa de Dumnezeu. Dar nici membrii bisericii nu sunt lipsiți de responsabilitate. O comunitate matură iubește Cuvântul lui Dumnezeu, încurajează o predică sănătoasă și exprimă, cu respect și dragoste, dorința de a fi hrănită din Scriptură.

Este de obicei mai ușor să primesc să vă aflați în vârful piramidei și să spunem că ar trebui să rezolve toate problemele. În realitate, viața bisericii este mult mai complexă. Conducerea cultului are partea ei de responsabilitate și, din ceea ce ține de noi, vă asigur că facem tot ceea ce putem pentru a încuraja și a dezvolta o predicare biblică. Însă amvonul fiecărei biserici locale nu poate fi păzit de la distanță. El este încredințat celor care slujesc în aceeași biserică și întregii comunități care se adună acolo.

De aceea, cred că este vremea să privem această responsabilitate cu mai multă seriozitate. Să ne rugăm pentru cei care să predică, să încurajăm slujirea făcută cu credincioșie, să prețuim amvonul și să nu acceptăm ca să devină decât locul din care Dumnezeu vorbește poporului Său prin Scriptură. O biserică sănătoasă se clădește pe o predicare sănătoasă, iar o predicare sănătoasă este responsabilitatea noastră, a tuturor.

Nelu Filip