Vineri, în timp ce câțiva băieți mă ajutați acasă cu montarea unui nou sistem de drenaj (poveste lungă de altfel ), în fața uneia dintre ei a căzut de pe casă un porumbel. Mi la adus să-i dau ceva de mâncare.

Am crezut că e rănit în vreo luptă de-a lor însă mai spre seară mi-am dat seama, din cauza stării apatice în care era, că avea o suferință (care sa dovedit ai fi fatală în cele din urmă).

Unul din lucrurile pe care nu le știe (mai) nimeni despre mine este că iubesc porumbeii. 

(Când eram copil am crescut de altfel o pereche și mă atașasem foarte mult de ei).

Evident văzând starea acestui porumbel, sa auto-activat atașamentul copilăriei încercând să-l îngrijesc și să-l salvez (starea era vizibilă din ce mai gravă).

L-am pus într-o cutie, i-am dat să bea și chiar l-am forțat puțin să mănânce. Nu am reușit prea mult.

L-am mângâiat în schimb și părea că-i place și că-i ușurează suferința. Am stat lângă el…

De regulă, porumbeii când mor se întorc cu picioarele în sus. Acesta, spre surprinderea mea, am așezat cu privirea spre mine și … așa a murit. Însă înainte de a muri, a avut o ultimă zvâcnire, a ieșit din cutie și-a ridicat privirea spre cer, de parcă știa instinctiv că suflarea nu ia aparține niciodată… ci ia fost dăruită. (În poză este chiar porumbelul respectiv).

Imaginea asta mi-a transmis un mesaj foarte puternic: există o demnitate tăcută chiar și în … moartea unui porumbel.

Domnul Isus a ales de altfel porumbelul ca simbol al curăției, al nevinovăției și al unei inimi fără răutate: «fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii» (Matei 10:16).

Poate că tocmai aici stă lecția pe care o putem învăța (chiar și de la un … porumbel):

nu doar felul în care trăim contează, ci și felul în care ne plecăm înaintea … ultimei clipe.

Fără revoltă.

Fără ură.

Cu ochii ridicați spre Cer.

Christian Dragomir