Trăim vremuri complicate, din multe motive. Unul este ultraconectarea specifică vremurilor noastre. Linia dintre spațiul privat și cel public este tot mai puțin vizibilă, iar acest lucru nu e lipsit de implicații, nici măcar în ceea ce privește predicarea Evangheliei.

Amvonul a avut mereu o anumită dimensiune publică, cel puțin prin prisma auditoriului fizic. Lucrurile s-au schimbat însă dramatic. Predica nu mai tinde să fie pentru o anumită comunitate, într-un loc anume și la un anumit moment. Ea este pentru o comunitate virtuală, ajungând la persoane de oriunde din lume, acum sau peste ani. Această realitate are impact asupra modului în care se predică, iar gândul „la alții”, nu la cei din fața ochilor, se transpune în anumite fapte. În general, apar două extreme, cea a populismului lozincard și cea a platitudinilor culturale. Am să spun pe scurt câte ceva despre fiecare.

Populismul lozincard în predicare se referă la o abordare orientată spre un randament maxim. Se caută rezultate cât mai spectaculoase într-un timp cât mai scurt. Or, astfel de rezultate, când vorbim de oameni, nu pot fi obținute într-un timp scurt decât prin scurtcircuitarea procesului cognitiv-rațional.

A raționa cere timp. Timp de înțelegere, de reflecție, de acceptare, de interiorizare, de trecere în act. Aceasta este una dintre explicațiile pentru care biserica are o anumită formă „instituționalizată” încă de la început. Există slujitori chemați de Domnul, înzestrați cu daruri prin Duhul Sfânt, chemați să ajute biserica în acest proces amplu de formare spirituală, inclusiv prin predici.

Oricât de mult îi zgârie pe unii la urechi, viața bisericească este reglementată biblic, chiar dacă asta nu înlătură un grad mare de libertate și autonomie. Predicarea populistă, orientată spre scopuri/rezultate, nu mai ține seama de „reguli”, căutând cu frenezie succesul. Și atunci sunt accesate emoțiile și instinctele animalice ale omului, care se manifestă instantaneu, fără a mai fi nevoie de o gestație rațională a acțiunilor.

O astfel de predicare este inerent dramatică, performativă, actoricească. Rețeta e foarte simplă: lucrezi cu cele mai profunde emoții umane, cu temerile și aspirațiile oamenilor. Fie optezi pentru un ton apocaliptic (totul e rău, vine războiul, murim de foame, copiii ajung în închisori, toată lumea e coruptă etc.), fie pentru o formulă motivațională (ne vom face sănătoși, vom avea bani, vom avea succes, vom cuceri lumea, vom învinge pe cel rău etc.). Ambele linii, cu variațiile lor, fac parte din textura predicării animalice-populiste.

Atenție, nu spun că aceste lucruri nu pot și nu trebuie să fie abordate în predicare, la locul lor și în cantități decente; ci indică tema dominantă a acestor abordări în predicarea populistă.

Desigur, un corolar al acestor abordări este că nu se poate predica decât simplist. Viața, cu bune și rele, este mult mai complexă și nu poate fi ușor aliniată și limitată la logica emoțiilor umane. Există complicații ale ideilor, părți necunoscute, variabile, elemente noi care pot fi introduse în discuție, excepții, testări istorice etc. Însă toate acestea, odată luate în calcul, angrenează rațiunea umană și, deci, amână rezultatele instant.

De aici rezultă nevoia acută de simplificare a realității până la nivel animalic, la nivel de stimul și de răspuns. Cea mai bună metodă de simplificare este apelul la lozinci, mai ales dacă dorim ca apoi predica să fie restructurată în shorturi. Ce sunt aceste lozinci? Sunt niște formule reducționiste, monocolore, care funcționează perfect ca trigger emoțional. „Nu ai voie să-ți vopsești părul sau unghiile! Nu ai voie să mergi la mare! Nu-i lăsa pe copii niciodată să se uite la televizor! Nu trebuie să ai niciun prieten necredincios! Bărbatul trebuie să fie stăpân în casă!” Sau: „Dacă ai credință, vei fi vindecat! Îți vei găsi un loc de muncă! Te vei mărita și o să ai copii! Banii nu-ți vor mai lipsi! Vei fi scăpat de toate necazurile! Răul nu se va atinge de tine! Nu o să mai faci niciun păcat!” etc.

Acest gen de predicare produce o efervescență emoțională de suprafață, de natură să mobilizeze reacții publice, de la like-uri și inimioare la „predări la altar” și, mai ales, la daruri financiare. Din păcate, predicarea populistă nu produce schimbări lăuntrice profunde, fiindcă acestea, așa cum am arătat, presupun un amplu exercițiu rațional, indispensabil unei autentice metanoia.

Dimpotrivă, există chiar și efecte negative. Nu doar că nu ajută, ci predicarea populist-lozincardă este profund dăunătoare, fiindcă tulburarea emoțiilor, fără temei rațional, poate duce la diverse patologii psihice și sociale.

(Va urma partea a 2-a)

Costel Ghioancă