Mi-aș dori să spun că nu am obosit. Citesc mereu și mereu Cuvântul care spune că cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă, și nu obosesc, umblă, și nu ostenesc.

Parcă puterea mea se înnoiește mai lent decât ritmul problemelor ce mă sleiesc de putere. Nu reușesc să mă încarc cu puterea în ritmul în care sunt asaltat de probleme. Mă uit cum problemele rămân acolo și altele noi tot apar.

E adevărat că atunci când alerg să fac ceva pentru Dumnezeu, mă înviorez cu sufletul chiar dacă obosesc cu trupul. Dar starea generală a inimii pare o obosită. E ciudat să observ că nu mai am putere pentru ce e bun, dar am mereu putere să mă îngrijorez, să mă consum și să mă frământ.

Nu știu dacă te regăsești în această descriere. Am observat, cu uimire, că în rândul unora, sinceritatea nu este apreciată, cât este apreciată declamația, adică acele declarații pline de elan, entuziasm chiar dacă nu se potrivește cu ceea ce trăim sau experimentăm.

Nu obișnuiesc să încălzesc atmosfera cu strigăte și cuvinte războinice. Nu mă regăsesc în acest stil de abordare. Felul meu de a face față vieții este acela de a cântări, de a analiza ca să înțeleg ce mi se întâmplă. Nu pot schimba viața mea nimic din ce nu înțeleg.

Acum….

Am reflectat asupra oboselii și aleg să împărtășesc cu voi un gând despre o sursă a acestor istoviri pe care mulți o resimțim și anume: nevoia de acceptare.

Găsesc că mulți dintre noi obosim fiindcă suntem respinși de cei din jur. E tare greu să faci față neîncrederii celor din jur sau, mai rău, disprețului lor. Frate, spui tu, eu mă încred doar în Dumnezeu. Da, cred lucrul acesta. Cred însă că e tare greu să fii pus mereu la colț de diferență sau răutatea celor din jur.

Există vreun mod prin care nu să facem ceva în direcția aceasta, a respingerii? Putem noi schimba cursul sentimentelor cuiva fata de noi? Uneori cred că se poate, alteori cred că este imposibil.

Sunt amiți oameni din jur care nu au înțeles prea bine prin ce treci, de ce spui anumite cuvinte sau de ce te porți așa cum o faci. Pentru ei ar fi bine o abordare sinceră. Ar putea da roade. Ai putea auzi ceva de genul: nu am știut prin ce treci.

Cu alții îți pierzi vremea degeaba deoarece tu nu contezi pentru că nu măsoară în care te pot folosi. Zâmbetul lor, atenția lor, vorbele frumoase au fost ,,zăhărelul'' cu care te-au ademenit, dar adevărata lor dorință este de a le fi lor bine, nu ție.

Cum recunoști pe astfel de oameni? Răspunsul este simplu: atitudinea lor din ziua necazului tău. Un om care are inima deschisă față de tine se va purta în ziua nenorocirii tale ca un frate, ca un prieten adevărat. Nu îl va interesa picanteriile, dedesubturile, nu va fi ca o cârtiță care sapă prin subsolurile vieții tale, ci îl va preocupa să fie lângă tine, să te sprijine.

Crede-mă, că știu despre ce vorbesc. Am înțeles că nu am capacitatea de a discerne corect între cei ce sunt sugativi și cei ce sunt prieteni. De aceea Dumnezeu a lăsat necazuri în viața mea. Necazul este amar și sugativele fug. Dar prietenii adevărați rămân lângă tine și devin lingurița aceea de dulceață divină.

Mă rog pentru cei obosiți, ca mine.

Mă rog să nu te amărăști peste măsură.

Mă rog să nu te pierzi văzând cum ești abandonat când nu poți da tot ce vor ei.

Mă rog să primești puterea de sus pentru înviorarea inimii tale.

Mă rog să ai ochii deschiși ca să poți putea cine este prietenul adevărat.

Mă rog să poţi iubi în continuare.

Dă, Doamne, odihnă sufletelor trudite.

Florin Ianovici