Deja Dumnezeu colorează pomii, câmpul, viile, dar nu ca un copil plictisit și nepriceput, ci ca un Arhitect înțelept.

De ce atâta galben împrejur? Biblia spune că e culoarea morții. Specialiștii lumii spun că e culoare fericirii, încrederii, vitalității. Cine are dreptate? Cu siguranță cred ce este scris: Apocalipsa 6:8 – "M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. "

Mie îmi place galbenul pentru că îmi inspiră speranță. Și soarele strălucește auriu. Deodată am înțeles că aici este o taină: ne aleargă toamna…! Cum adică?

Fiecare frunză care se preschimbă din verde în galben, evocă moartea. Se mai adaugă nuanța arămie, roșiatică că să îmi aduc aminte de Esau. Ca să înțeleg că firea și moartea sunt la pachet. Ochiul meu privește ca mintea să înțeleagă. Natura moare…!

Și noi trebuie constant să murim. Să murim în firea pământească. Să țintuim firea pe crucea lui Hristos, acolo unde nu mai poate avea nicio putere.

Să omorăm cearta cu pace.
Să omorăm pofta cu Duhul.
Să omorăm lăcomia cu înfrănare.
Să omorăm ura cu iubire.
Să onorăm răutatea cu bunătate.

Ooooo, căte sunt de omorât în noi. Aș putea scrie tare mult. Dar importantă nu e lungimea listei, ci înțelesul ei.

Nu pot avea roada Duhului fără moartea firii. Și deseori uităm și ne trezim iarăși robiți de fire. Și atunci Dumnezeul cel Înțelept trimite toamna. Să ne fugărească un pic. Să ne ajungă pașii și să ne întrebe prin ficare frunză moartă: ,,tu ai omorât mădulare firii pământești?’’

Toamna nu e doar spectacol de culoare. Toamna e sezonul când Dumnezeu, împletind galbuiul cu arămiul roșiatic, ne aduce aminte să nu mai datorâm nimic firii pământești ca să trăim după poftele ei.

Firea trebuie răstignită. Să vezi apoi bleșug de bogăție duhonicească: dragostea, pacea, bucuria, înfrănarea poftelor îndelunga răbdare, credincioșia, facerea de bine.

Ne fugărește toamna spre ceasul adevărului: trăiești tu sau trăiește Hristos în tine?

Florin Ianovici