Cu aproape un an în urmă scriam despre ceea ce am numit atunci „Bunul Samaritean de la Dumbrava”. Nu am făcut-o din naivitate și nici din dorința de a idealiza un om. Am scris pentru că am fost profund impresionat de o lucrare socială pe care puțini ar avea curajul sau puterea să o facă.

Am văzut un om care și-a deschis porțile pentru cei pe care aproape nimeni nu-i mai voia: bătrâni abandonați, oameni ai străzii, persoane cu dizabilități, bolnavi fără familie, suflete uitate de toți. Într-o țară în care instituțiile ridică adesea din umeri și spun „nu avem ce face”, la Dumbrava există care spunea: „Îi primesc eu.”

De aceea am scris atunci cu admirație despre Viorel Pașca și cu indignare față de cei ce-l hărțuiau. Pentru că, dincolo de orice imperfecțiuni omenești, am văzut un om care încerca să fie o mână întinsă a lui Dumnezeu pentru cei mai necăjiți dintre semenii noștri. Am văzut o lucrare pe care statul român, prin propriile sale instituții, nu a reușit să o ofere.

Astăzi aflu că lui este din nou în centrul unei anchete și că împotriva lui au fost formulate acuzații extrem de grave. Justiția trebuie să-și facă datoria, iar adevărul trebuie stabilit de instanțe, nu de comentarii pe internet și nici de titlurile de presă.

Nu îl cunosc personal pe Viorel Pașca și nu pretind că cunosc întreaga activitate. Însă, de-a lungul anilor, am auzit vorbindu-se de nenumărate ori despre ceea ce se întâmplă la Dumbrava. Am întâlnit oameni care mi-au vorbit cu recunoștință despre cei primiți acolo, despre bătrâni abandonați, bolnavi și oameni fără nicio șansă care și-au găsit un adăpost și o răză de speranță.

Tocmai ecoul acestei lucrări sociale și mărturiile celor care au văzut-o îndeaproape m-au făcut să privesc cu respect și să aprecieze ceea ce sa construit la Dumbrava. În ochii mei, acest lucru a reprezentat, înainte de toate, o încercare de a întinde o mână celor pe care societatea îi uită.

România pare să aibă o energie impresionantă atunci când este vorba să descopere nereguli. Zeci de procurori, polițiști și inspectori mobilizați, comunicate, camere de filmat, acuzații grave și imagini care fac înconjurul țării.

Dar nu am văzut niciodată aceeași grabă atunci când trebuiau găsite soluții pentru oamenii pe care nimeni nu-i voia.

Ani la rând, Viorel Pașca a deschis porțile caselor sale pentru oameni fără familie, fără adăpost, fără șanse și, de multe ori, fără speranță. Oameni pe care spitalele îi externă, autoritățile nu știau unde să-i trimită, iar societatea îi privea ca pe o povară. Pentru mulți dintre ei, Dumbrava nu a fost un loc perfect, însă a fost însă singurul loc care le-a rămas.

Nu afirm că legea trebuie ignorată. Dacă au existat încălcări ale legii, trebuie să lămurite de justiție. Dar înainte de a transforma un om într-un simbol al răului, cred că avem datoria morală să privim și partea pe care nu o surprind imaginile de la percheziții.

Câți dintre noi am fi fost dispuși să primim în propria curte sută de oameni bolnavi, abandonați sau cu dizabilități? Câți dintre cei care care astăzi critică au petrecut măcar o zi îngrijind oameni pe care nimeni nu-i mai caută?

Este ușor să găsești lipsa unui aviz. Este mai greu să găsești un om dispus să-și sacrifice liniștea, timpul și viața pentru cei pe care îi îngrijesc statul ia uitat.

Dacă autoritățile au constatat că acolo există o problemă, întrebarea firească este: unde sunt soluțiile mai bune?

Unde sunt centrele pregătite să-i primească pe acești oameni? Unde sunt locurile în care vor beneficia de condiții superioare? Unde este rețeaua de sprijin pe care statul ar fi trebuit să o construiască de mult?

Pentru că adevărata măsură a unei societăți nu este cât de repede închide un loc, ci cât de repede deschide unul mai bun.

Îl văd pe Viorel Pașca prin prisma sutelor de oameni care și-au găsit la Dumbrava un pat, o masă caldă și pe cineva care le-a rostit numele atunci când restul lumii îi uitase. Poate că nu totul a fost făcut impecabil. Poate că au existat lucruri care trebuie să îndreptate. Dar între imperfecțiunea unui om care încearcă să ajute și nesărea unui sistem care nu oferă nimic este sau diferență.

Mi-aș fi dorit să văd aceeași mobilizare impresionantă a instituțiilor pentru construirea unor alternative. Mi-aș fi dorit să văd sute de funcționare alergând să deschidă centre moderne pentru oamenii străzii, pentru bătrânii abandonați și pentru cei fără familie. Mi-aș fi dorit să văd aceeași hotărâre într-o vindecare, nu doar într-o sancționare.

În cele din urmă, justiția va spune dacă acuzațiile aduse lui Viorel Pașca se confirmă sau nu. Până atunci, însă, rămâne o întrebare pe care nimeni nu ar trebui să o ocolească: Cine va fi, de mâine, mâna întinsă către acești oameni?

Pentru că este ușor să închizi o ușă, dar este infinit mai greu să deschizi alta.

Nelu Filip

Sursa Foto: AICI