Scriu aceste rânduri într-un demers terapeutic, cu scopul de a încheia un episod și de a procesa câteva memorii afective.

În anii de studenție am avut câteva interacțiuni formale cu el, ca de la student la profesor. Prima întâlnire cu adevărat semnificativă a fost când m-am prezentat în biroul său. Venisem trimis de Paul Negruț, rectorul care a crezut în mine și m-a promovat ca asistent la cursurile sale de psihoterapie. Intenția rectorului era ca, în timp, să preiau și cursul de „Consiliere Biblică”, pe care îl preda Iosif Țon. Pentru aceasta trebuia mai întâi să fiu asistentul lui.

Am intrat sfios în biroul profesorului Țon ca să mă prezint ca noul său coleg. A reacționat indignat, nu mă voia ca asistent. Totuși, am colaborat doi ani. M-a acceptat în cele din urmă, dar nu a crezut niciodată în potențialul meu așa cum o făcuse Paul Negruț.

În aceeași perioadă eram și pastorul unei biserici, cunoscută astăzi ca Providența, Oradea. Pentru un timp lucrurile au mers bine, până în ziua când m-am trezit eu cu Țon la biserică. Voia să țină un curs și să aibă o bază eclesială de unde să pornească într-o incursiune misionară prin țară. Plecase de la Biserica Emanuel din Oradea. Era evident un conflict între el și Paul Negruț, iar eu eram asistentul amândurora, prins într-o poziție delicată.

Psihologic vorbind, trebuia să aleg între „tatăl”care credea în mine, dar era controlator și „tatăl” absent, care nu mă vedea.  L-am ales pe Iosif Țon, poate pentru a repune în scenă relația cu tatăl meu natural, care m-a abandonat la doi ani și nu m-a validat ca bărbat. Mecanismul inconștient al repunerii în scenă poartă falsa speranță că de data aceasta lucrurile se vor rezolva. Alegerea mea a pus capăt parcursului meu academic.

Iosif m-a cooptat apoi în Fundația Barnaba, unde urma să coordonez un program de asistență socială timp de doi ani. În această perioadă l-am rugat să mă ajute să mă înscriu la un doctorat. Răspunsul a fost tranșant: „La ce-ți trebuie ție un doctorat?”. Vedeam cum promova în poziții sociale mulți alții, dar nu pe mine. Mă întrebam ce era în neregulă cu mine. Aveam 29 de ani și mă pregăteam să trec pragul de 30.

Am decis să risc, urmând o carieră în psihoterapie și căutând o formare în SUA. Când i-am spus că plec, s-a supărat și m-a etichetat ca fiind lipsit de caracter. Am plâns. S-au trezit atunci în mine memoriile pierderii tatălui. În acel moment am condamnat toți „tătucii” la moarte, odată cu orice sistem patriarhal de tip „Patul lui Procust”, care te întinde sau te scurtează pentru a te potrivi în sistemul creat de către ei.

Ultima interacțiune semnificativă cu Iosif a fost în Chicago. Plecasem cu inima strânsă la formarea în terapie și trebuia să schimb avionul. Aveam șase ore între zboruri și, rătăcindu-mi adresa unde trebuia să ajung, eram disperat. Deși nu îi spusesem data plecării, m-a așteptat în aeroport. Am crezut că îl văd pe Mesia. Mi-a luat bagajul și m-a dus la un restaurant. Îmi amintesc încă expresia cu care m-a întâmpinat: „Mă, Petre! Bine ai venit în America! Hai să-ți duc bagajele, să nu zici că nu am spălat picioarele sfinților!”.

               Fratele meu mai mare, Iosif,

      De la tine am învățat ce înseamnă disciplina și succesul. Am văzut cum te culcai la ora 22 ca să te trezești la 5 dimineața. Eu nu am reușit să fiu așa, mă lupt cu insomniile încă din adolescență. Aveai o ținută de aristocrat – un aristocrat evanghelic, rar întâlnit între evanghelicii români – și nu erai snob, ci autentic.

De la tine am învățat cum să citesc o carte, cum să-mi formez opinii proprii. Am văzut generozitatea ta și demnitatea de a nu răspunde atacurilor, de a nu spăla rufele murdare în public. Pentru relația cu tine am fost etichetat „carismatic”, deși nu înțeleg pe deplin de ce. Dar privind la tine am învățat să am o minte iscoditoare și să nu mă simt acasă în niciun sistem, căutând în schimb unirea cu Dumnezeu.

Iartă-mă că am vrut să te transform în tatăl pe care nu l-am avut. Nu era datoria ta să fii. Eu am datoria să-mi lucrez rănile și memoriile afective. Te iert pentru că m-ai numit lipsit de caracter și pentru că ai spus că „nu știu ce vreau”. Nu am un caracter desăvârșit, dar îl lucrez și știu ce vreau – sau poate doar cred că știu. Sunt în parte ceea ce sunt și datorită ție.

Sunt onorat că te-am cunoscut și că am lucrat împreună. Nu regret nimic. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face la fel: te-aș primi la biserica mea și aș pleca apoi pe drumul meu la 30 de ani. De la tine am învățat că la umbra marilor stejari nu crește nimic. Îți mulțumesc că Dumnezeu te-a trimis în viața mea. Cândva, poate, îl vom îmbrățișa și pe Paul Negruț și vom zâmbi împreună de cât de naivi am fost.

Știu că ne vom revedea.

La bună revedere, Iosif!

Petru Mihenț