%20%23%20MM.gif)
Am încercat să înțeleg fenomenul criticii obsesive practicat de unii oameni, aparent normali. De ce sunt atât de porniți să critice mereu orice și pe oricine? De ce reinterpretează și denaturează realitatea? De ce cuprinși peste măsură de sindromul mesianic au impresia că ei le știu pe toate? Oare acești oameni, unii dintre ei pretinzându-se creștini, n-au citit niciodată Predica de pe Munte? Oare nu au auzit niciodată avertismentul Mântuitorului: "Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați, și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura”?
Psihologul Mirela Antonache Gheorghita explică simplu și clar ce anume denotă nevoia de a-i critica tot timpul pe cei din jur:
"Cel care critică trăiește cu iluzia că este mai bun decât celălalt, are senzația de control al situației, se simte superior și se folosește de critică pentru a-și hrăni narcisismul rănit. Critica este în același timp și o formă de laudă de sine ce vine dintr-un sentiment de inferioritate. Prin minimalizarea celuilalt se va obține o creștere a stimei de sine, iluzorie și de moment. Critica este întotdeauna declanșată de o condiție de nemulțumire, nesiguranță sau nefericire. În practică, mulți dintre cei care se ocupă cu criticarea celorlalți încearcă pur și simplu să-și distragă mintea de la suferința existențială și de la durerea interioară cu care se confruntă. Critică pe alții pentru a nu se critica pe ei înșiși și pentru a nu fi nevoiți să ia măsuri pentru rezolvarea propriilor probleme. Se uită la paiul din ochiul altora în timp ce ignoră bârna din ochiul lor. Cei din jur devin centrul atenției lor și sunt pregătiți oricând să găsească un defect în orice le este exterior doar în scopul de a face ceva pentru a umple spațiile goale din viețile lor."
Celor mai mulți le este greu să nu răspundă cu aceeași monedă oamenilor care nu se dau înapoi să murdărească până și fulgii de zăpadă sau petalele florilor. În realitate, oamenii obsedați de critică suferă de o gravă sminteală sufletească, având nevoie de compasiune și rugăciune. Există o narațiune în Sfânta Scriptură despre David, regele lui Israel. Într-o zi când David fugea de fiul său Absalom, un alt suferind de sminteală sufletească, un om rău și fără caracter numit Șimei arunca injurii la adresa lui David și-l blestema în toate felurile. Răspunsul lui David oferit camarazilor săi care doreau să-l răzbune a fost uimitor: "Dacă Domnul îl pune să batjocorească, ce pot eu face?"
Chiar așa! Dacă Domnul i-a pus pe unii să arunce ocară asupra altora, ce ar putea face cei ocărâți? Dar dacă nu i-a pus Domnul? Finalul istoriei lui Șimei, cel care blestema și vorbea de rău pe aproapele său, a fost nu doar tragic, ci a dezvăluit că nu Dumnezeu l-a pus să blasteme. Decât să te ocupi tot timpul cu scoaterea paiului din ochii altora, nu ar fi mai bine să le scoți pe ale tale, până nu devin bârne care te împiedică să te privești în oglindă?!
