În ultimele săptămâni am fost surprins de multe veÈ™ti despre moartea unor oameni dragi È™i apropiaÈ›i. Unii mai tineri, alÈ›ii mai în vârstă. Oameni pe care i-am cunoscut. Oameni care L-au slujit pe Domnul. Dar È™i oameni despre care, privind de la distanță, nu aÈ™ fi putut spune că L-au cunoscut.

În ultima vreme, slujirea mea a fost, într-un fel, o oglindă a existenÈ›ei noastre: priveghiuri È™i înmormântări, dar È™i căsătorii È™i binecuvântări de copii. Lacrimi È™i zâmbete. DespărÈ›iri È™i începuturi. Leagăne È™i sicrie.

Poate că niciodată nu am simÈ›it atât de puternic amestecul acesta straniu al vieÈ›ii. AÈ™a este viaÈ›a. Scurtă. Fragilă. Și, cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, plină de întristări. FraÈ›ii È™i surorile ne-o înseninează. Prietenii ne fac drumul mai frumos. Copiii ne aduc bucurie. Iubirea ne face să uităm, pentru câteva clipe, cât de trecători suntem.

Dar apoi vine o veste. Un telefon. Un sicriu. Și ne amintim că… trăim pe tărâmul morÈ›ii.

Moartea nu face diferenÈ›e. Nu respectă vârsta, averea, poziÈ›ia sau planurile noastre. Aurul nu o poate mitui. ÎnÈ›elepciunea nu o poate înÈ™ela. ElocvenÈ›a nu o poate fermeca. MăreÈ›ia nu o poate opri. Lacrimile nu o pot topi. Ea vine. Și vine pentru fiecare dintre noi.

Proverbele spun că „locuinÈ›a morÈ›ilor È™i adâncul nu se pot sătura” niciodată. Ce imagine tulburătoare… O lume care înghite generaÈ›ie după generaÈ›ie. Un pământ pe care oamenii se nasc, visează, construiesc, iubesc, aleargă, adună… È™i apoi pleacă.

Și atunci mă întreb: Dacă totul se termină aici, pentru ce alergăm atât? Pentru bani? Pentru faimă? Pentru statut? Pentru aplauze? Pentru o casă mai mare, o poziÈ›ie mai bună, un nume mai cunoscut? Pentru ce?

Dar aici începe vestea bună: Nicidecum nu trăim într-o lume fără speranță! Pentru că moartea nu are ultimul cuvânt. Hristos îl are. Apostolul Pavel spune: „Căci pentru mine a trăi este Hristos È™i a muri este un câÈ™tig.” Ce declaraÈ›ie nebunească, aÈ™ putea spune, pentru o lume obsedată de viaÈ›a aceasta, de pe pământ!

A muri este un câÈ™tig. Cum poate fi posibil? Doar atunci când a trăi este Hristos.

Dacă Hristos nu este viaÈ›a mea, moartea îmi ia totul. Dar dacă Hristos este viaÈ›a mea, moartea nu-mi poate lua ceea ce contează cu adevărat. De aceea, întrebarea nu este doar: „Cât timp mai am?” Ci: „Pentru ce trăiesc în timpul pe care îl mai am?”

Pentru mine, răspunsul este clar. Eu am ales. Pentru mine, a trăi este Hristos. Iar dacă într-o zi veÈ›i auzi că am plecat de aici, nu vă opriÈ›i prea mult la mormânt. PriviÈ›i mai sus. Pentru că mormântul nu este destinaÈ›ia finală a celui care este în Hristos.

Tu pentru ce trăiești?

Valentin Hrihorciuc