În ultimele săptămâni am fost surprins de multe vești despre moartea unor oameni dragi și apropiați. Unii mai tineri, alții mai în vârstă. Oameni pe care i-am cunoscut. Oameni care L-au slujit pe Domnul. Dar și oameni despre care, privind de la distanță, nu aș fi putut spune că L-au cunoscut.

În ultima vreme, slujirea mea a fost, într-un fel, o oglindă a existenței noastre: priveghiuri și înmormântări, dar și căsătorii și binecuvântări de copii. Lacrimi și zâmbete. Despărțiri și începuturi. Leagăne și sicrie.

Poate că niciodată nu am simțit atât de puternic amestecul acesta straniu al vieții. Așa este viața. Scurtă. Fragilă. Și, cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, plină de întristări. Frații și surorile ne-o înseninează. Prietenii ne fac drumul mai frumos. Copiii ne aduc bucurie. Iubirea ne face să uităm, pentru câteva clipe, cât de trecători suntem.

Dar apoi vine o veste. Un telefon. Un sicriu. Și ne amintim că… trăim pe tărâmul morții.

Moartea nu face diferențe. Nu respectă vârsta, averea, poziția sau planurile noastre. Aurul nu o poate mitui. Înțelepciunea nu o poate înșela. Elocvența nu o poate fermeca. Măreția nu o poate opri. Lacrimile nu o pot topi. Ea vine. Și vine pentru fiecare dintre noi.

Proverbele spun că „locuința morților și adâncul nu se pot sătura” niciodată. Ce imagine tulburătoare… O lume care înghite generație după generație. Un pământ pe care oamenii se nasc, visează, construiesc, iubesc, aleargă, adună… și apoi pleacă.

Și atunci mă întreb: Dacă totul se termină aici, pentru ce alergăm atât? Pentru bani? Pentru faimă? Pentru statut? Pentru aplauze? Pentru o casă mai mare, o poziție mai bună, un nume mai cunoscut? Pentru ce?

Dar aici începe vestea bună: Nicidecum nu trăim într-o lume fără speranță! Pentru că moartea nu are ultimul cuvânt. Hristos îl are. Apostolul Pavel spune: „Căci pentru mine a trăi este Hristos și a muri este un câștig.” Ce declarație nebunească, aș putea spune, pentru o lume obsedată de viața aceasta, de pe pământ!

A muri este un câștig. Cum poate fi posibil? Doar atunci când a trăi este Hristos.

Dacă Hristos nu este viața mea, moartea îmi ia totul. Dar dacă Hristos este viața mea, moartea nu-mi poate lua ceea ce contează cu adevărat. De aceea, întrebarea nu este doar: „Cât timp mai am?” Ci: „Pentru ce trăiesc în timpul pe care îl mai am?”

Pentru mine, răspunsul este clar. Eu am ales. Pentru mine, a trăi este Hristos. Iar dacă într-o zi veți auzi că am plecat de aici, nu vă opriți prea mult la mormânt. Priviți mai sus. Pentru că mormântul nu este destinația finală a celui care este în Hristos.

Tu pentru ce trăiești?

Valentin Hrihorciuc