%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Bună, sunt Vlad, folosesc pronumele EL, sunt partenerul Dorei și sunt părintele a patru copii: un băiat biologic și a trei fete biologice. Cei patru copii se identifică cu sexul de la naștere.
Sau, sunt Vlad, soțul Dorei, tatăl a patru copii, un băiat și trei fete.
Nu-i așa că sună cel puțin forțat sau chiar anormal felul în care m-am prezentat? E anormal în contextul nostru – cel românesc – însă acesta este noul normal occidental. Nu mai avem soț, ci partener, ceea ce vezi vis a vis de identificare sexuală te poate înșela, așa că trebuie să specific ce pronume folosesc, iar copiii au un sex la naștere care se poate schimba relativ repede. Deci mare atenție!
Este o bătălie constantă pentru redefinirea termenilor, iar nuanțarea lor și ideologia prin care suntem cu toții trecuți în această generație ne obligă să învățăm cuvinte noi, semnificații noi și mai ales să ne alegem bine felul în care interacționăm ca să nu jignim. Toleranța este de multă vreme insuficientă. De aici trebuie doar să tolerăm minoritățile sexuale, ci să le aplaudăm.
La această schimbare am asistat ca țară weekendul acesta, când cu „Vocea României”. Ați observat cu toții că nu mai este de mult un concurs care să premieze o voce la fel cum „Românii au talent” nu mai este de mult despre talent. Și la fel cum industria de divertisment nu mai este despre divertisment, ci despre (re)educarea societății.
Unul dintre membrii juriului regretă că nu a ales o voce anume. Iată ce spune Tudor Chirilă: “Regret că nu m-am întors ca tu să fii in echipa mea, pentru a merge cât mai departe, pentru a aduce un pic de normalitate si a vedea că oamenii nu trebuie discriminați pe niciun fel de criteriu, de la cel sexual, etnic si așa mai departe.”
Deci îmi pare rău că nu am discriminat pe ceilalți concurenți pe criteriu de voce (acesta fiind un concurs despre voce) pentru a promova un criteriu care nu face parte din obiectul acestui concurs. Și aș fi forțat limitele acestui regulament pentru a arăta lumii noua normalitate, care ne cere să aplaudăm, să promovăm și să apărăm tot ceea ce e diferit, chiar cu prețul redefinirii a tot ceea ce până mai ieri era normal.
Acum, ceea ce am auzit din gura acestui membru al juriului este doar un simptom al unei boli mult mai complexe. Nu este doar despre intoleranță, nu este doar despre minorități sexuale, nu este doar despre promovarea unei schimbări profunde a societății și nu este doar despre legiferarea (i)moralității.
Boala este mult mai gravă, iar tratamentul este de lungă durată. Și aici intră în discuție câteva aspecte legate de Biserică. Pentru că da, această lume și Biserica nu se prea întâlnesc…
Dacă Biserica este un spital pentru cei bolnavi și nu un muzeu pentru sfinți – ca să îl cităm pe Tim Keller - ar trebui să aibă tratamentul adecvat pentru ceea ce vedem. Și eu cred că îl are. Însă cu aceeași tărie cred că nu prea știe să îl administreze pentru că a pierdut contactul cu pacientul.
Acesta nu este un război cultural, ci o bătălie pentru viață.
Vlad Crîznic
