Convingerile teologice fac parte din sedimentele cele mai profunde al ființelor noastre. E ce avem mai important, mai intim, mai valoros. Întreaga noastră existență și pașii pe care îi facem atârnă de convingerile noastre spirituale.
Așadar, când începi să „discuți” teologie cu cineva, plonjezi în cel mai intim și mai sensibil nucleu al sufletului său. Vei vorbi despre lucruri care îi pasă enorm interlocutorului tău – și ție! – lucruri pentru care suntem gata să punem totul la bătaie. Putem răni mai mult decât ne dăm seama, putem să-i ridicăm pe oameni din abisul deznădejdii, putem să le îndrumăm pașii spre viață sau, dimpotrivă, spre gropile iadului.
A sări la critică teologică la fel ca niște gâște îndopate e un gest de necuviință spirituală și chiar umană, e un gest indecent și lipsit de pudoare. Mai degrabă, discuțiile se abordează plecând de la „straturile exterioare”, de la „dă-mi puțină apă să beau” sau „pe când străbăteam cetatea voastră” și se forează teologic spre straturile ființiale mai profunde, pe măsură ce interlocutorul este dispus să ne primească din antreu în camera de zi a sufletului său.
Frontal nu trebuie să-i abordezi decât pe ipocriți, așa cum a făcut Hristos, că ei oricum nu au convingeri spirituale puternice. Pe ei nu-i rănești decât dacă le dai pe față ipocrizia. În rest, cât timp „le ies calculele” nu contează cine și pentru ce moare pe câmpurile de luptă teologică.
Nu, ce am scris nu înseamnă că trebuie să renunțăm la Adevăr sau la convingerile noastre! Ce spun e că atunci când cineva ne bagă în seamă – teologic – avem un privilegiu pe care trebuie să-l onorăm cu mult bun simț (teologic și nu numai)!
Costel Ghioancă



%20%23%20MM.gif)





