%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Un soț și o soție stăteau pe o bancă, într-o seară târzie, sub clar de lună. Erau la fel de îndrăgostiți ca în prima zi în care s-au cunoscut. La un moment dat, ea își pleacă ușor capul pe umărul lui. El își reazemă capul de al ei și, acolo, pe acea bancă ce părea că părăsește pământul cu relele lui, soțul începe să-i cânte ușor o melodie mult îndrăgită de amândoi. Fiecare vers, fiecare sunet, fiecare respirație se împleteau într-o armonie a iubirii sincere, fără rest.
Dintr-o dată, a apărut în scenă o echipă de prieteni gata să le ofere o mână de ajutor, câteva zeci. Unii au aprins lumini puternice, care au început să-și schimbe culoarea de la roșu la albastru, la verde și tot așa. Alții i-au ajutat cu instrumente, toate câte sunt pe lume. Alții au avut grijă să amplifice bine tot sunetul, astfel încât și veverițele cocoțate în copacii de alături au luat-o la fugă. Alții câțiva se plimbau pe lângă ei, filmând și făcând poze continuu. Un astfel de moment trebuia neapărat imortalizat. Iar alții s-au așezat pe bancă lângă ei, în încercarea de a-i ajuta să cânte cât mai bine, cât mai cool, cât mai profi. Li se păruse lor că soțul falsase vreo două note.
Și așa, de fiecare dată când soțul și soția se așezau pe banca lor preferată, apărea și echipa gata să-i ajute și să ducă iubirea lor la cel mai competitiv și vizibil nivel.
Cei doi își iubeau prietenii, le apreciau intențiile, dar, la un moment dat, și-au zis unul altuia:
— Mi-e dor de noi!
Costel Ghioancă
