Pocăința adevărată nu este un gest sentimental, nici o declarație emoțională, nici o schimbare de atmosferă. Ea se naște atunci când conștiința omului este copleșită de vină unui stil de viață păcătos. Când Duhul Sfânt convinge de păcat, de neprihănire și de judecată, omul nu mai poate continua în același drum. El simte nevoia imperioasă de a părăsi cu totul acea viață, de a rupe legăturile cu lumea și de a întoarce direcția radicală. Aceasta este pocăința biblică: o schimbare a minții care produce o schimbare a vieții.

Din păcate, mulți care simt acest lucru chemare cad în brațele unor biserici care le recunosc dorința de schimbare, dar o deturnează. În loc să confrunte vechile căi, aceste comunități îi îmbrățișează cu o „dragoste” care le distrage atenția de la pocăința autentică înspre artificii și fațade. Îi atrag spre o închinare formalistă, spre activități superficiale, spre cântece și atmosferă, spre o formă de spiritualitate care mimează adevărul, dar evită cu grijă pocăința reală și schimbarea vieții în toate dimensiunile ei. Credinciosul nou este învățat să se concentreze pe trăsături de manifestare, pe o „relație cu Dumnezeu” bazată pe sentiment și declarații, pe o interioritate abstractă. Nu i se cere niciodată decență în îmbrăcăminte, în coafură, în cultură sau în purtare. Se pretinde că Dumnezeu află numai la inimă, ca și cum inima ar putea rămâne neschimbată în exterior fără să se trădeze.

This spiritualitate validează mântuirea doar pe baza unei „credințe” care recunoaște nevoia de a se simți inferior neprihănirii lui Dumnezeu, dar care nu duce niciodată la ascultarea de poruncile Lui. Nu există cerință de despărțire de lume, de sfințenie practică, de ascultare concretă. Pasajele Biblice care impun un anumit fel de purtare și comportament sunt clasificate ca legaliste, biserica respectivă este lumească, iar credincioșii ei oferă o credință ieftină și o pocăință de formă, care nu cere niciodată o altă mentalitate, o altă înfățișare, o altă viață. Este o pocăință care lasă omul exact acolo unde la găsit, doar că acum se simte iertat și spiritual.

Pericolele acestui tip de pocăință sunt grave. O astfel de „pocăință” produce creștini care rămân legați de lume, care nu au rupt-o cu păcatul, care se înșală pe ei înșiși și pe alții. Ea deschide ușa nominalismului, a ipocriziei și a unei generări de credincioși care nu pot da mărturie despre puterea transformatoare a Evangheliei. Mai mult, ea discreditează însăși ideea de pocăință în ochii lumii. Mulți oameni din afară nu cumpără această schemă tocmai pentru că o văd ca pe o nebunie: o religie care pretinde schimbare fără să ceară schimbare, care vorbește de sfințenie fără să o practice, care proclamă despărțirea de lume în timp ce trăiește exact ca lumea. Oamenii serioși, chiar dacă sunt încă în păcat, simt falsitatea și o resping. Nu pentru că ar iubi adevărul, ci pentru că detectează ipocrizia.

Dacă fariseii din timpul Domnului Isus ascundeau un caracter josnic și un stil de viață murdar în spatele unui exterior riguros, bine acționat și rezultat, fariseismul modern nu se obosește nici măcar atât. El se ascunde doar în spatele manifestărilor și atmosferei, a declarațiilor și a lozincilor, a unor tensiuni doctrinare artificiale create între interior și exterior, credință și fapte, dreptate și dragoste, intransigență și îngăduință, pedeapsă și iertare.

De aceea trebuie să expunem și să denunțăm această formă de pocăință ieftină. Cu fermitate, din dragoste pentru adevăr și pentru suflete. Scriptura nu cunoaște o pocăință care lasă omul în aceleași haine, în aceleași obiceiuri, în aceeași mentalitate. Domnul Isus a spus: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze.” Apostolul Pavel a scris: „Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei.” Iar Ioan a afirmat clar că cine pretinde că are părtășie cu Dumnezeu și umblă în întuneric minte. O pocăință care nu produce rod de ascultare, de sfințenie și de despărțire de lume nu este pocăință. Este amăgire.

Este clar că în spectrul creștin, liberalismul și toleranța nu au monopol asupra ipocriziei.

Fariseismul poate fi văzut în toate spațiile și nuanțele doctrinare.

Dar, în vreme ce Domnul Isus combătea practică ascunsă a fariseilor, nu le contrazicea și doctrina:

Matei 23

1 Atunci, Isus, pe când cuvânta gloatelor și ucenicilor Săi,

2 a zis: „Cărturarii și fariseii șed pe scaunul lui Moise.

3 Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și faceți-le, dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac.

Pe când fariseilor din curentul liberal, Scripturile le denunță și traiul și doctrina:

Iuda 1

3 Preaiubiților, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obște, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să lupteți pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna.

4 Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scriși de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn Isus Hristos.

Cei care părăsesc cu adevărat lumea, au văzută păcatului, au simțit judecata lui Dumnezeu și au ales să trăiască într-o neprihănire care se vede și în interior, și în exterior, exact așa cum este poruncită în Cuvântul Sfânt, fără derogări și răstălmăciri culturale.

Orice altceva este o contrafacere care merită demascată și condamnată, pentru ca oamenii să poată ajunge la adevărata întoarcere către Dumnezeu.

Cristian Ionescu