Noaptea a fost scurtă. La fel și odihna. La 3,30 am început ziua. O răceală puternică m-a țintuit în aceste zile. Câteva mii de kilometrii, 5 biserici și inimi atinse de puterea Cuvântului Lui. Nu a fost ușor, dar nu acestea sunt greutăți.

Greutate cu adevărat este ceea ce am auzit aseară din gura unei mame zdrobite de necaz. Fiul ei de 41 de ani se droghează , a devenit homosexual și stă pe străzi sau adăposturi. Cu câteva zile mai înainte l-a găsit într-o asemenea casă. Nici nu a vrut să audă de ea. Copleșită de durere striga: nu îl pot lăsa…este copilul meu.

Știu că nici ție nu își este ușor. Necazurile se năpustesc uneori ca râurile ieșite din matcă, măturând totul în jur: liniștea, pacea, siguranța, nădejdea. Rămâi mereu cu mintea blocată pe o singură întrebare: ,,când, Doamne, se va termina?’’. Tot ce îți dorești este normalitatea unei vieți în care să nu mai mergi la culcare cu lacrimi pe obraz.

Îmi stăruie în minte cuvintele acestei mame: ,, nu îl pot lăsa…este copilul meu.’’ Nu este acesta promisiunea Tatălui tău ceresc? Știu că El nu ne va lăsa. Este greu, durează de mult, dar aleg să cred că Dumnezeul în care mă încred ne va da izbândă.

Privesc oamenii grăbiți din aeroport. Fiecare dorește să ajungă la destinație. Înalț o rugăciune către Părintele îndurării: ,,Tată, nu ne lăsa. Dă-ne puterea să mergem înainte. Știm că într-o zi zborul nostru pământesc se va isprăvi și vom ajunge acasă.’’

O săptămână plină de biruință!

Florin Ianovici