Acum 37 de ani astazi a cazut Zidul Berlinului. A fost unul din cele mai importante evenimente ale veacului trecut. A dus la prabusirea uimitor de rapida a comunismului in Europa de Est pina la sfirsitul aceluiasi an, 1989. In 1990 comunismul s-a prabusit si in Albania si Uniunea Sovietica. S-a prabusit un sistem politic necunoscut inainte in istorie prin cruzimea si prezenta lui in fiecare celula a societatii si vietii private a individului. A fost un sistem construit intr-o maniera desemnata sa-i previna prabusirea. Prin teroare, informatori, intimidare, intemnitare, si o retea imensa de agenti politici, gardieni ai sistemului totalitar – Securitatea.

Dumnezeu ne-a scapat de totalitarism, dar Europa inca nu s-a vindecat de aspiratiile ei comuniste. Ele inca ramin adinc inradacinate in miscarea progresista si majoritatea intelectualilor continentului. Acestia sunt in exclusivitate persoane care nu au trait experienta comunista, dar insista ca experimentul comunist trebuie sa fie incercat din nou. In cei 109 de ani care au trecut de la Revolutia Bolsevica, societatea a experimentat continuu cu comunismul. Fara nicio pauza. China, Cuba, Corea de Nord inca sunt, oficial, tari comuniste. Dar rezultatul e si a fost acelasi: saracie si represiune politica.

9 noiembrie, nu 9 mai, ar trebui sa fie adevarata Zi a Europei. Declaratia Schuman din mai 9, 1950 nu justifica stabilirea Zilei Europei pe acea data. Prabusirea comunismului pe 9 noiembrie o justifica mai mult ca oricare alt eveniment. Pe 9 noiembrie Europa a redevenit din nou „Europa” ca urmare a prabusirii comunismului.

Noiembrie 9 ramine o zi tolerata in Europa, nu sarbatorita, cum s-ar cuveni. E mentionata (pe ici si colo) din politete, nu din convingere. Atitudinea indiferenta ori pro-marxista a Europei fata de comunism este un afont la adresa noastra, a est europenilor.

Va recomand marturia unui intelectual britanic care imi impartaseste, in parte, perspectiva. Fost ateu, comunist, marxist si corespondent la Moscova in anii 60 pentru o publicatie britanica, Peter Hitchens s-a vindecat de comunism in 1978 vizitind Praga la 10 ani dupa invazia sovietica. (Intre timp, Hitchens a revenit la credinta) Hitchens isi face si o mea culpa. Recunoaste ca daca stia multe despre „Europa” nu stia „nimic despre Dunare sau Carpati”. Ignoranta asta persista pina in ziua de astazi nu la putini occidentali.

Redau citeva paragrafe din ratacirea lui Hitchens prin comunism si reintoarcerea lui la normalitatea politica. Articolul poate fi accesat in intregime aici (in engleza): https://spectator.com

***

Vești groaznice de la Praga, într-o altă lună august înăbușitoare, de multă vreme, mi-au dat lumea cu totul peste cap. Era anul 1968, un an al minunilor – dintre care niciuna nu a fost tocmai plăcută – care nu va fi uitat prea ușor. A fost anul în care m-am alăturat unei secte troțkiste. Anul în care am lovit un om (în legitimă apărare). Anul în care am participat la prima mea demonstrație violentă și zgomotoasă, împotriva războiului din Vietnam. Câteva săptămâni mai târziu, Parisul era plin de gaze lacrimogene și de pietre de pavaj care zburau prin aer; cât de mult îmi doream să fi fost acolo! Era o epocă în care, dacă nu aveai „capul încins”, însemna că nu gândești sau că nu ești cu adevărat viu. Eram de partea greșită – și, în același timp, de partea bună.

Apoi a venit Praga, cu tancurile sovietice care striveau o scurtă înflorire a libertății. Libertatea, în comunism, era ca focul sub apă. Dar ce era acest oraș misterios, Praga? Lecțiile mele de geografie fuseseră tradiționale, așa că nu știam nimic nici despre Dunăre, nici despre Carpați. Acum descopeream o parte a Europei la care nu mă gândisem niciodată înainte și începeam să înțeleg că ar putea juca un rol important în viața mea.

Zece ani mai târziu, când s-a ivit ocazia de a merge chiar la Praga, a trebuit să mă duc. Așadar, într-o zi de început de primăvară, trenul nostru a trecut din Germania în „imperiul răului”, străbătând o rețea de sârmă ghimpată; și dacă înainte nu considerasem că acesta este un imperiu al răului, cu siguranță am făcut-o atunci. Cehoslovacia era un fel de închisoare. Bărbați în uniforme gri mișunau peste tot – pe vagoane, prin ele și pe dedesubt –, scotocind în fiecare colț al trenului, precum și în buzunarele și bagajele pasagerilor. Scaunele erau din plastic dur. Compartimentele erau decorate cu o stea roșie mare. Orașele prin care treceam erau înnegrite de fum și împodobite cu bannere de propagandă în culorile roșu și alb. Ceilalți pasageri aveau dinți din oțel inoxidabil.

Pe măsură ce ne apropiam de periferia Pragăi, am început să zărim vagoane sovietice marcate cu secera și ciocanul și să simțim că suntem trași în orbita unui soare mai întunecat. În timp ce mergeam cu tramvaiul dinspre Piața Wenceslas spre hotelul nostru, am fost abordați – și ni s-a oferit „prietenia” – de către primul agent al poliției secrete pe care l-am întâlnit, știind cu certitudine că este unul.

Dincolo de toate acestea se întindea orașul, care amintea în mod curios de Oxford prin străzile sale înguste și șerpuite, prin clopote și turle – o priveliște ce putea fi admirată cel mai bine de pe dealul de deasupra; o mare parte a orașului era înnegrită și susținută doar de schele străvechi. Comuniștii nu-l prețuiau. Nu existau turiști. Hrana de bază păreau să fie găluștele. Locul emana o atmosferă apăsătoare de opresiune. Am aflat, pentru prima dată, ce înseamnă să-ți fie teamă să spui ceea ce gândești.

Peter Costea