Într-o societate democratică și liberă, unde religia este separată de stat, iar cetățenii au drepturile si libertățile garantate prin lege, mi se pare normal ca diverse grupuri (femei, minorități sexuale, religioase, etnice, rasiale) să încerce să își apere identitatea sau să își promoveze interesele, așa cum le văd ele. E treaba lor să o facă, prin ONG-uri, meetinguri, campanii în presă, lobby etc. Corectitudinea politică nu se referă la asta.

Corectitudinea politică începe din momentul în care statul, corporațiile, organizațiile guvernamentale sau paraguvernamentale iau explicit partea unor minorități fie prin acordarea de subvenții, prin politici de resurse umane (discriminare pozitivă, sau „affirmative action”) sau prin legi și practici de interzicere sau descurajare a criticilor.

De dragul protejării drepturilor minorităților (reale sau imaginare) se ajunge la lezarea drepturilor majorității de a-și exprima liber ideile, de a-și apăra valorile sau de a pune sub semnul îndoieli unele din pretențiile minoritarilor. Statul nu ar trebui să încurajeze pe unii contra altora, ci numai să asigure posibilitatea unor dezbateri civilizate, non-violente.

Corectitudinea politică, îmbrăcată în haina dragostei pentru minorități ajunge să însemne pumnul băgat în gura celor ce gândesc diferit și obstrucționarea tuturor celor ce nu îmbrățișează cauzele la modă.

De cele mai multe ori, consecințele sociale ale corectitudinii politice sunt catastrofale. Sub amenințarea cu sancțiuni de tot felul, oamenii ajung să gândească una și să exprime alta; se încurajează o lozincărie îndoielnică („genul este un construct social”, „islamul e religia păcii”, „putem să ne alegem liberi sexul, dar nu ne putem alege orientarea sexuală”, „fizica și matematica sunt unelte ale suprematismului albilor”); se încurajează prefăcătoria individuala și de grup, iar minoritățile și drepturile lor devin simple unelte pentru revoluții și inginerii sociale. Sub pretextul iubirii și armoniei impuse de sus în jos, societatea se umple rapid de oameni frustrați care se urăsc unii pe alții dar nu au curajul să se exprime.

De aceea, consider că este sănătos să nu ne risipim energia luptând contra unor indivizi sau grupuri. Nu existenta acelor grupuri este pericolul. Lupta cea buna este mai degrabă afirmarea dreptul de a analiza și critica orice, fără teamă de represalii. Adică lupta pentru conservarea și salvarea bunului simț, aflat pe cale de dispariție.

www.r3media.ro