
Lumânarea de PaÈ™ti s-a stins È™i odată cu ea ne grăbim să uităm de Înviere.
Cuvintele mari le-am È™ters È™i au rămas doar semnele de întrebare.
Isus a redevenit ornamentul pe care Îl ascundem în lada cu iepuraÈ™i de plastic È™i moÈ™i crăciuni ridicoli.
Câtă credință avem, cu adevărat, în noi ?
Cât de dispuÈ™i suntem să facem, nu să spunem, să acÈ›ionăm, nu să predicăm ?
CâÈ›i vom întinde o bucată de pâine, în altă zi decât cea de PaÈ™ti, fără să ne fotografiem, zâmbind tâmp, pentru o mie de like-uri ?
Postăm cuvinte mărețe și citate din Biblie, doar pentru a fi văzuți și adorați, plăcuți nu Lui, ci celorlalți.
Dumnezeu nu are nevoie de strălucirea cuvintelor noastre, căci El e Cuvântul.
Dumnezeu nu are nevoie de prefăcătoria noastră de o zi sau două, pentru că a gustat din plin ”roadele” trădării.
Învierea noastră se amână, din nou, pentru o dată ce va fi stabilită ulterior, cum glăsuia un anunÈ› din vremea urgiei comuniste.
Ne-om mai naÈ™te puÈ›in, plini de emfază, de Crăciun, sperând că va fi un nou început.
De care vom uita, desigur, rapid, în vâltoarea noului an, în focul artificiilor È™i a crăciuniÈ›elor despuiate.
Suntem atât de goi, dar nu ne dăm seama.
Ne poleim zi de zi cu minciună crezând că aÈ™a vom fi fericiÈ›i.
Ne prefacem că suntem eroi ai credinÈ›ei, dar fugim la primul obstacol, certându-ne cu El, ca niÈ™te precupeÈ›e frustrate că nu li se îndeplinesc de îndată È™i pe de-a întregul dorinÈ›ele.
Din nou, Învierea Lui nu e È™i, învierea noastră.
Căci noi ne vom întoarce la păcatele de toate zilele, la răutatea noastră, la micimea dorinÈ›elor personale È™i deloc la aÈ™teptările Lui menite, de fapt, să ne salveze.
Când vom duce Învierea cu noi, în noi, peste tot, când fiecare zi ne va găsi cel puÈ›in la fel de buni È™i un strop smeriÈ›i, atunci vom putea să dăm ochii cu El È™i să Îi mărturisim ”Cred, Doamne, ajută necredinÈ›ei mele”.
FiÈ›i Lumină o viață întreagă, nu două ore într-o Noapte, căci numai aÈ™a vom putea salva lumea…