Cu excepția sfinților ajunși la iluminare și desăvârșire, oamenii obișnuiți care se cercetează întru adânc știu că viața lor e plină de contradicții. Veșnicul hiat între vorbe și fapte; între noapte și zi; între nota din catalog și cunoștințele demonstrate la examen; între promisiuni și împliniri; între gesturile săvârșite la vedere și declarațiile făcute-n spațiul intim; între jurământul de loialitate și gândurile adultere.
Teribilul contrast între laudele publice și bârfa privată; între contractul semnat (& ștampilat!) și serviciile livrate-n realitate; între idealism și pragmatism; între retorica integrității și obligația compromisului; între prețul afișat la raft și reducerea aplicată de Black Friday. Când aduci lumină-n sufletul oricărui semen, vei descoperi un nod de contradicții.
Lumea noastră e mult prea grăbită, mult prea rea și mult prea ipocrită, pentru a mai admite acest adevăr. Astăzi, când se înregistrează orice declarație televizată, dar nu sunt cercetate gândurile grijuliu așezate între filele unei cărți, reputația unui om public e rapid șifonată prin expunerea declarațiilor contradictorii făcute de-a lungul timpului.
S-a înșelat cineva într-o evaluare punctuală a unei situații? E prost. A greșit printr-o etichetare pripită a unei persoane? Are un caracter infect. Și-a inflamat cineva retorica într-o dispută electorală? Iată profilul unui individ mizerabil.
Din perspectiva acestui maximalism etic, Churchill n-a fost decât un schizofrenic: a combătut leninismul la tinerețe pentru ca, la bătrânețe, să negocieze trădarea Europei de Est cu Stalin la masă. Tot premierul britanic a fost un traseist impenitent, întrucât a schimbat apartenența la Partidul liberal cu afilierea la Partidul Conservator. Mai aveți ceva de comentat?
Și Reagan s-a comportat la fel: i-a părăsit pe democrații toleranți, pentru a îmbrățișa conservatorismul recalcitrant și revanșard. Ion Iliescu, în schimb, a rămas toată viața un consecvent partizan al Partidul Comunist Român (până la revoluția din 1989)... De ce n-am aplauda, atunci, fixația monomană pe-o singură idee (extrasă, desigur, din Manifestul lui Karl Marx).
Marelui om politic francez Valéry Giscard d'Estaing (președinte al Republicii între 1974 și 1981) i s-ar putea contesta seriozitatea ori statornicia: a fost, rând pe rând, membru al următoarelor entități politice: Centre national des indépendants et paysans (partidul agrar al anilor 1950), Républicains Indépendants, Parti républicain, Union pour la démocratie française, Convention démocrate, Démocratie libérale și, la final de carieră, Union pour un mouvement populaire.
Șapte (7) partide care l-au ajutat pe Giscard d'Estaing, într-un sistem politic instabil, să-și salveze mai puțin privilegiile, cât valorile! Dacă traseismul înseamnă să părăsești un partid doar pentru a-ți menține funcția, atunci e condamnabil. Dacă abandonezi un proiect politic pentru a-ți menține crezul filozofic, atunci e un comportament lăudabil.
Să mai facem câteva observații-n treacăt. Actualul vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii, tânărul J.D. Vance, a fost unui dintre criticii acerbi ai lui Donald J. Trump (din 2016 și chiar după 2020). Astăzi fac echipă și se înțeleg perfect. Marco Rubio l-a insultat pe actualul președinte al SUA, considerându-l un farseur (con-artist). Astăzi, senatorul Rubio se pregătește să preia mandatul de ministru de externe în administrația Trump.
Frații care au supt de la sânul aceleiași mame ajung, uneori, să se urască de moarte. Povestea s-a scris și invers.
Deși s-au comportat inițial ca rivali, Goethe și Schiller au devenit prieteni la Weimar, spre finele secolului XVIII. Dușmani cândva incorigibili (precum Pablo Picasso și Henri Matisse) s-au înțelepțit și-au ajuns la reconciliere. După decenii de rivalitate acerbă în veacul XX, Helmut Kohl și François Mitterrand s-au împăcat, îngropând amintirea tensiunilor vechi și a ostilității fățișe.
Contradicții? Probe irefutabile de incoerență sau inconsecvență? Sau, mai degrabă, toată aceste întâmplări vorbesc despre fragilitatea condiției umane?
Mihai Neamțu