Bunicii mei — ţărani din Câmpia Olteniei şi agricultori la poalele Munților Apuseni — abia şi-au părăsit vatra satului pentru a merge la un târg de vite sau, poate, la vreun bâlci oarecare. Se trezeau dimineața la 5 pentru a hrăni vitele sah pentru a hrăni orătăniile din curte. Aveau cugetări, simțiri și cuvinte de oameni cuminți.
Nu înjurau, nu mergeau la chefuri, nu ascultau manele, nu cunoșteau ispita risipirii pe Instagram sau Tiktok: muncă și iar muncă, puțin negoț, zâmbete laconice, câteva cărți citite, rugăciune și post, bucurii simple, devotament pentru familie. Bunicii noștri au fost oameni puternici.
Milioane de români născuți în veacul XX n-au văzut Marea Neagră, darămite Parisul... Oltenii şi ardelenii din linia ascendentă a părinţilor mei n-au vorbit limbi străine. Am rude care au purtat războaie în locuri îndepărtate, în Caucaz, Crimeea sau în Munții Tatra. Amenințati apoi cu tortura pușcăriilor comuniste, ai noştri înaintași au trăit sentimentul neputinței în faţa blestemului istoriei.
Am putea crede că noi suntem o generaţie privilegiată. Am văzut lumea largă, am putut studia peste hotare, am deprins noi îndemânări. Putem încă să alegem, să vorbim, să circulăm, să citim ce vrem, să construim, să lăsăm o moștenire. Viitorul fiecăruia dintre noi depinde în primul rând de noi. Ce vrem să facem din viețile noastre: un blestem sau o binecuvântare?
Mihai Neamţu



%20%23%20MM.gif)





