Chiar așa, pot fi despărțirile frumoase? Căci toate sunt nedorite. Încărcate cu plumb. Cu lacrimi... 

Era într-o miercuri pe la prânz. Ori joi. Dar ce mai contează. Oricum a trecut. Și mai era final de an școlar… Perioada aceea în care școala ai vrea să nu se mai termine! Pentru că devine peron de îmbrățișări. 

Eu eram în plin exercițiu al muncii. Predam clasei mele de-a unșpea. Și dintr-o dată, dau năvala pe ușă, un grup de băieți înalți. Între 1,90 și peste 2 metri. Tunși. Rași. Frezați. Pachete de mușchi. În cămăși albe ori albastre. Fac parte din echipa națională de rugby a României. Cea de juniori. Trei ani le-am fost profesor de Geografie. Și bonus „emotional coach”. Antrenor pentru minte. Și mai ales pentru inimi. 

„Domnu’, am venit să ne luăm Adio de la dumneavoastră! Ne mută la București pentru ultimul an!” Și au înaintat vreo 25 de inși spre catedră. „Dar vrem sa ne spune-ți ceva memorabil, așa ca de final, care să ne rămână în minte forever!” Ce să spui unor flăcăi puternici - toți mai înalți cu mult decât mine, în ultima clipă? Și mai ales când ești luat așa, ca din oală? Da, da, în viață contează finalul. Oamenilor li se întipărește mai bine în cap o zi finală decât zece mii de zile fericite. Ei vor ține minte ce ai făcut pentru ei, nu cine ai fost tu pentru ei!

I-am chemat pe toți în fața clasei. Am dat catedra într-o parte. Eram eu, hărțile și tabla... Și în bănci alte două duzini și ceva de curioși. „Hai să facem ceva memorabil. Hai aici toți, o grămadă ca la rugby în jurul meu. Eu stau în centrul, și voi toți roată”. Și ei s-au prins umeri de umeri și s-au aplecat. Erau ca un ocean în jurul unei stânci. Și curioși... ca o soacră mare! Eu am rămas în picioare. Și am început să mă rog. Să îmi pun mâinile peste ei și sa strig la Tatăl Ceresc pentru binecuvântare. În câteva secunde Dumnezeu a fost peste noi! Și eu, și rugbiști și asistenții din bănci, am simțit cum ne-a învăluit cu poala mantalei Sale sfinte. Într-o jumătate de minut pe podea era un cerc uriaș de lacrimi. „Lacrimile acestea se vor duce în cer, nu vor intra în podea!”. Cât a durat atmosfera cerească? Nu știu. Dar gândiți-vă cât timp îți ia să binecuvânteze în parte vreo 25 de bărbați! 

În clasă nu se mai auzea decât liniștea din Cer! S-au ridicat și m-au îmbrățișat. Când îți dau „hugs” rugbiști trebuie să te ți tare. Ca fierul beton torsionat. Altfel rămâi funcțional fără vreo coastă. Au urmat zeci de îmbrățișări. Și râuri de lacrimi. Tristețe dulce. Sau bucurie amară. După fiecare duș de iubire aproape că nu mai dorești să mai ieși. Căci dragostea între semeni e cel mai puternic „superglue”. Nimic nu te poate dezlipi! Înțelegeți acum de ce față de unii păstrăm distanță? De ce suntem nepăsători? Simplu: ne lipsește iubirea. Și unde dragoste nu e, nimic nu e. Cum bine zicea Marin Preda.

Au ieșit rând pe rând, plângând. Știi cum e să vezi 25 de rugbiști cu ochii în lacrimi? Dar nu pentru că au avut performanță. Și nici eșec! Ci pentru că au simțit cum Dumnezeu i-a atins pe șira spinării! Dar să vezi alți 25 când stau în bănci înghețați de vizita inopinată a Duhului?

În anii mei de slujitor pentru Împărăția Domnului Isus Hristos am ținut semenilor mei mii de speech-uri. Pregătite. Sau ad-hoc. Spontane. Sau programate. Am rostit un amazon de cuvinte. Dar nimic nu se poate compara cu o rugăciune! Când mă rog sunt deja în poala lui Dumnezeu. Și vorba lui Martin Luther: „Ar trebui să îmi deschid larg șorțul de la brâu și apoi să cer cu îndrăzneală să cadă în el exact ce îmi doresc de la Tatăl!”

În viața veți avea despărțiri. Trăiți în așa fel încât oamenii să își aducă aminte nu numai cum i-ați făcut să se simtă grozavi, ci să vadă Dumnezeul care locuiește în dumneavoastră! 

Mă gândeam când am plecat spre cancelarie că rugbiștii sigur vor uita toate cuvintele mele de la ore. Toate discursurile despărțirii spuse de cei dragi. Și toate grămezile de la jocurile lor de pe stadioane. Dar nu vor uita niciodată că în ultima lor zi de liceu, într-o „grămadă a iubirii” i-a mângâiat Dumnezeu pe creștet!

Nicolae.Geantă

www.nicolaegeanta.blogspot.com