In urmă cu vreo 15 ani a fost trimis la Dumbrava un bolnav destul de tânăr care își petrecuse ultimele luni intr-un spital din Baia Mare.

Fără casă,  venituri și aparținători,  nu mai avea unde merge și fiind iarnă,  cei de la spital au hotărât să-l trimită la Dumbrava.

Nimic neobișnuit, până când am citit ancheta socială de unde am aflat că in ultima perioadă,  bolnavul avusese nu mai puțin de cinci tentative de suicid.

In noaptea aceea n-am putut dormi,  gândindu-mă că va recidiva, că dacă a făcut-o de cinci ori o va face si a șasea oară,  ce vor zice autoritățile,  ce va zice lumea, cum vom gestiona situația respectivă si multe alte lucruri imi treceau prin cap. Aș fi vrut să-l dau afară dar mă gândeam că scopul nostru este să ajutăm nu să fugim de provocări sau de probleme, așa că am continuat să mă gândesc ce aș putea face in acest sens. Apoi am încercat să mă pun in locul lui și m-am văzut singur pe lume, între străini,  fără orizont, fără perspectivă și fără speranță de mai bine.

Afară totul e cenușiu,  o curte goală in care nu este nimic interesant , o grămadă de pietriș intr-un colț,  un trotuar din beton ce face legătura între cele două clădiri  si niște frânghii întinse pentru rufe. Un dud mare și bătrân stă de o parte  singuratic, parcă plângându-și de milă , așteptând primăvara care se încăpățânează să vină.

De ce ai mai ieși afară? Să vezi, ce?

Atunci mi-a venit ideea: să fie flori! Multe flori, multă verdeață,  multă culoare încât să-ți dorești să stai afară,  să te îmbete mirosul trandafirilor, să nu te mai saturi privindu-le și să nu mai vrei să mori, fie si de dragul lor.

Așa s-a transformat curtea aceea pustie și rece in ce vedeți azi. 

P.S.

Bolnavul s-a făcut bine, s-a căsătorit cu o femeie de aici,  după un timp plecat împreună si nu mai stiu nimic despre ei.

Viorel Pașca