N-am nimic împotriva spectacolelor. Mai ales când sunt făcute bine, cu bun gust și profesionalism. Nici nu cred că e greșit să mergi la un concert de muzică religioasă organizat în biserică. Ce poate fi rău în asta? Asculți muzică bună, cântată bine, și pleci încurajat.

Problema apare atunci când nu mai facem diferența între spectacol și închinare.

Pentru că una e una și alta e alta.

Închinarea înseamnă participare. Înseamnă că toată biserica cântă. Nu unii pe scenă, iar ceilalți în întuneric, tăcuți, privind. Cei din față ar trebui să fie facilitatori ai închinării, nu centrul atenției. Oameni care ajută întreaga adunare să cânte, să se implice, să se unească în laudă.

Închinarea prin muzică e mai mult decât apreciere. La spectacol asculți și admiri. În închinare participi. Nu doar ești de acord cu mesajul — îl rostești, îl cânți, îl trăiești. Mintea, inima și vocea merg împreună.

Biblia spune: „Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești și cântați și aduceți din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19).

Din toată inima. Nu de pe scaunul de spectator.

Da, există și biserici cu lumini stinse și muzicieni foarte buni unde oamenii încă mai cântă. Dar inerția există. Când scena devine prea importantă, iar sunetul prea puternic, adunarea începe să tacă.

Și, din păcate, avem tot mai multe biserici în care se cântă frumos… dar oamenii tac! 

Costel Ghioancă