Era odată un băiat sărac, dar cuminte, pe nume Daniel. Locuia într-un sat de munte, împreună cu mama lui văduvă.

Într-o zi, în drum spre casă, a găsit un bănuț de aramă, vechi și puțin îndoit. Nu era mult, dar pentru el era ca o avere.

Și-a spus: „Îl voi păstra și într-o zi, îl voi folosi cu grijă.”

Trecuseră săptămâni, iar sărăcia acasă era tot mai grea. Într-o zi, Daniel a văzut în prăvălia satului o pâine caldă, aburindă. A băgat mâna în buzunar. Avea bănuțul. A întrebat cât costă.

Vânzătorul, grăbit, i-a spus fără să se uite prea atent:

„Un bănuț.”

Daniel a întins bănuțul strâmb și a primit pâinea.

Dar în drum spre casă, ceva în el nu-i dădea pace.

Se tot gândea: „Omul nu s-a uitat bine la bani. Dacă aș fi fost cinstit, i-aș fi spus că bănuțul e strâmb… că nu valorează cât crede el…”

Ajuns acasă, mama lui l-a întrebat bucuroasă:

„De unde pâinea asta bună, l-a întrebat?”

Daniel a plecat privirea.

În noaptea aceea, n-a putut dormi. Nu pentru că cineva îl certa. Nu pentru că cineva îl văzuse, ci pentru că știa că Dumnezeu a văzut. Și el se temea de Dumnezeu, nu ca de un polițist, ci ca de un Tată bun pe care nu voia să-L întristeze.

Dimineața, înainte ca soarele să se ridice, Daniel a luat bucata de pâine rămasă și a fugit înapoi la prăvălie. L-a găsit pe vânzător, i-a întins pâinea și a spus cu ochii în lacrimi:

„Domnule, bănuțul era strâmb. Nu era corect. Dumnezeu știe… și eu n-am putut dormi.”

Vânzătorul s-a uitat la el uimit. A tăcut câteva clipe. A luat o pâine mare, caldă și i-a spus:

„Ține, băiete. Ai plătit cu un bănuț strâmb, dar, ai inimă dreaptă. Asta nu se cumpără.”

Să ne ajute Dumnezeu ca în săptămâna aceasta în care vom întâlni destul strâmbătăți, să umblăm cu o inimă dreaptă.

Fiți binecuvântați!

iano