Artistic devine, odată cu Eurovision-ul, cât mai șocant, dar nu șocant de frumos, ci de grotesc, vulgar, greu de privit.

Privind o asemenea demonstrație ,,artistică'' te simți agresat, izbit în moalele capului cu nefirescul scenei. Un tânăr costumat în fustiță roz, botine roz și un fel de blană roșie, sugerează un fel de găină care aleargă bezmetică, dar nu prin curte, ci pe scena unui spectacol cu pretenții europene.

Nu sunt cunoscător în ale muzicii, deci nu am calitatea de a aprecia virtuozitatea piesei. Este însă evident că cântecul este un manifest pentru persoanele non binare, după cum chiar interpretul ne-a lămurit.

În piesa sa "The Code", Nemo Mettler utilizează codul binar pentru a face o analogie la negru și alb sau la bărbat și femeie, în încercarea de a se autodescoperi.

"Asta mă face să fiu incredibil de mândru, nu pentru mine, ci pentru întreaga noastră comunitate, pentru toți cei care sunt non-binari, gender fluid, trans-sexuali, doar oameni, oameni care îndrăznesc să fie ei înșiși și oameni care trebuie să fie auziți și trebuie să fie înțeleși. Avem nevoie de mai multă compasiune, avem nevoie de mai multă empatie", a spus Nemo Mettler, după ce a primit trofeul.

Hai să ne uităm puțin la versuri:

Bine ai venit la spectacol

Să știe toată lumea

Am terminat jocul

Voi rupe lanțurile

Mai bine te prinzi bine

Voi turna încă o cupă

Aceasta este boema mea

Așa că bea, prietene

Această poveste este adevărul meu

Eu, eu am mers până în iad și înapoi

Pentru a mă regăsi pe drumul cel bun

Am rupt codul

Ca amoniții

Doar i-am dat puțin timp

Acum am găsit paradisul

Am rupt codul

Hai să-ți spun o poveste despre viață

Despre bine și rău, mai bine ține-te bine

Cine decide ce e greșit, ce e corect

Totul este echilibru, totul este lumină

Am atât de mult în minte

Și am stat treaz toată noaptea

Sunt atât de entuziasmat, sunt atât de excitat

E ceva mai mare decât mine, mă entuziasmez atât de mult

Hai să gust extremele

Hai să simt acea frică arzătoare

Această poveste este adevărul meu

Eu, eu am mers până în iad și înapoi

Pentru a mă regăsi pe drumul cel bun

Am rupt codul

Ca amoniții

Doar i-am dat puțin timp

Acum am găsit paradisul

Am rupt codul

Undeva între 0 și 1

Acolo mi-am găsit împărăția

Inima mea bate ca un…

Undeva între 0 și 1

Acolo mi-am găsit împărăția

Inima mea bate ca o tobă

Eu, eu am mers până în iad și înapoi

Pentru a mă regăsi pe drumul cel bun

Am rupt codul

Ca amoniții

Doar i-am dat puțin timp

Acum am găsit paradisul

Am rupt codul

Ce este, până la urmă acest cod pe care interpretul îl sparge și cine sunt acești amoniți din versuri?

Codul în discuție este cel binar în care creația este definită binar, adică gen și specie. Este un sistem de clasificare a speciilor unanim recunoscut și folosit.

Amoniții nu sunt poporul biblic născut din incestul fiicei mai mici al lui Lot, așa cum ar crede poate, unii credincioși.

Amoniții reprezintă o subclasă distinctă în cadrul clasei cephalopoda, filumul mollusca. Etimologia clasei survine din cuvintele grecești “cephalus” – cap și “pod pous” – picior și ar putea fi tradusă, în mare, cu “picioarele la cap”.

Cefalopodele contrazic, așadar, definiția morții sintetizată metaforic în basmele populare prin zicala “unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul". Și, continuând alcătuirea stranie, cefalopodele au capul situat între “trunchi” și picioare, care au aspectul unor tentacule.

Așadar mesajul cântecului este o omagiere a spargerii codului binar, a nomenclaturii binare în care speciile  sunt definite prin gen și specie. Este de fapt o răsturnare a tot ce este cunoscut, acceptat ca fiind normal.

Cântecul în sine este un amonit, adică o cefalopodă care contrazice, răstoarnă ordinea cunoscută unde capul e cap și picioarele sunt picioare.

Eiii, dragilor, cam aceasta este povestea timpului nostru. Un timp fără cap, fără picioare, în care câștigătorul Eurovisionului nu este nici bărbat, nici femeie, ci doar un spărgător de cod binar, adică cineva care știe ce nu este fără să știe ce este.

Tot ce contează este să spargi ceva. De construit nu mai construiește nimeni.

Tot ce contează este să contrazici ceva. Nu mai contează ce este dreptatea.

Tot ce contează este să te revolți. Nu mai contează să păzim ceva.

Tot ce contează este să strigi cât de tare. Nu contează ce spui.

Tot ce contează este să șochezi. Nu mai contează bunul simț.

Tot ce contează este anormalul. Nu mai contează deloc normalitatea.

Lumea noastră este una cu picioarele la cap.

Bun venit la spitalul de nebuni, numit lumea noastră.

Cât de curând factura nebuniei va fi scadentă…!

Foto este pentru cei care cred că am exagerat în comentariu.

Florin Ianovici