Nu uruitul roților pe asfalt mă deranjează. Nici măcar claxoanele stridente ale șoferilor sătui de traficul nesfârșit. Nici lătratul strident al câinelui din vecini sau cocoșul de prin apropiere care nu răgușește niciodată. Toate acestea sunt zgomote din afară…!

Mă deranjează bâzâitul acela lăuntric care repetă supărător: degeaba, nu are rost, este inutil…! Nimeni nu a invitat vocea aceasta la dialog și totuși ea se ridică odată cu zorii dimineții. E vocea pe care o porți cu tine chiar și când ușile sunt închise.

Unii o numesc vocea deznădejdii.

Alții o numesc vocea neputinței.

Sau a renunțării.

Mai poartă numele de lehamite sau istovire.

Oricum ai numi-o, ea pune aceiași placă: nu are sens, nimeni nu vede, nimănui nu îi pasă. Vocea aceasta este distructivă, este insistentă, este periculoasă.

Unii o îneacă în alcool.

Alții o acoperă cu zgomotul distracției.

Unii muncesc din răsputeri ca să îi dovedească că nu are dreptate.

Cei mai mulți au abandonat lupta și s-au predat acestei voci care este străină deși o porți cu tine.

Nu ai cum să birui această voce acoperind-o cu zgomotul lumii. Nici aplauzele oamenilor, nici banii, nici medaliile efemere nu o pot acoperi. În fața lor nu tace.

Știi despre ce vorbesc, nu-I așa? Vocea aceasta nu o auzeai în copilărie. Era prea multă bucurie ca ea să poată fi auzită.

Nu o auzeai nici la tinerețe. Erau prea multe vise ca ea să aibă ultimul cuvânt.

Ea a început odată cu tăcerea plină de reproș a celor din jur.

A început odată cu ziua când nu ai mai fost privit, nu ai mai fost privită cu drag, cu dor, cu prețuire.

Pas cu pas, clipă de clipă, oamenii te-au redus la un simplu rol: gospodină, cel ce aduce banii, tovarăș de oboseală, cel ce rezolvă problemele altora, vinovatul de serviciu, țapul ispășitor, paratrăsnetul nervilor altora, slugă în casă. Și zi de zi vocea a devenit mai puternică până ai uitat cine ești.

Pur și simplu, în această dimineață, a țâșnit vocea Tatălui nostru, ca o trâmbiță ce anunță biruința: fiindcă ai preț în ochii Mei, fiindcă ești prețuit, fiindcă ești iubit(ă)…! Doar vocea Părintelui ceresc poate acoperi vocea aceasta care usucă sufletul.

Îmi deschid inima și mintea că să primesc adierea șoaptei Lui. Tatăl nostru ne vorbește. Ne spune să nu uităm cine suntem. Suntem prețuiți, suntem iubiți. Și nu de către țărâna trecătoare, ci de către Dumnezeul cel veșnic.

Ești copil de Dumnezeu.

Ești făptura mâinilor Lui.

Ești rodul suferințelor Sale.

Ești lumina ochilor Lui.

Dă voie vocii din Scripturi să astupe bâzâitul otrăvitor al deznădejdii, renunțării, neputinței. Poate nu te iubesc cei din jur așa cum meriți, dar nu uita: Dumnezeu te-a iubit fără merite și te iubește  chiar și atunci când ai greșit.

Pleacă la drum cu vocea Tatălui. Ridică-te și rostește cu vocea tare: Dumnezeu mă iubește, am preț în ochii lui Dumnezeu și voi trăi ziua de azi ca o podoabă a lui Dumnezeu.

Săptămână binecuvântată.

Biruință să avem.

Florin Ianovici