Ce dimineață! Față în față cu splendoarea acestei dimineți, aproape că îmi este rușine de sărăcia și cenușiul meu. Fiecare fărâmă de frumusețe dată de Dumnezeu mă obligă să mă uit spre mine: sunt eu verde și roditor sau fac umbră pământului degeaba?

Îmi este greu să-L văd pe Hristos mânios, dar ziua de azi poartă amprenta furiei Sale. Blestemă de dimineață smochinul și, după-amiază, răstoarnă mesele schimbătorilor de bani, alungându-i din Templu. Mă tulbură supărarea Lui…!

Caut să înțeleg. Mă rog să pricep. Chiar îmi este teamă să cred că am înțeles și, de fapt, să fiu în eroare. Așa că citesc cuvânt cu cuvânt, din nou și din nou:

Matei 21:21 – „Drept răspuns, Isus le-a zis: «Adevărat vă spun că, dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, veți face nu numai ce a făcut smochinului acestuia, ci chiar dacă ați zice muntelui acestuia: 'Ridică-te de aici și aruncă-te în mare', se va face.»”

Aș fi vrut să-i spun: Doamne, nu da bine să blestemi smochinul. Oamenii Îți vor reproșa acest lucru. Ecologiștii Te vor folosi ca exemplu negativ. Ateii Te vor zugrăvi ca fiind crud. Cei dezamăgiți de viață Te vor părăsi, privind spre smochinul uscat de blestemul Tău.

Și totuși, Îți cunosc inima: nimeni nu iubește ca Tine. O mărturisesc Golgota, piroanele, biciuirea, cununa de spini, sulița romană. Toate strigă: Dumnezeu este dragoste. De aceea, Doamne, am nevoie să înțeleg de ce ești așa de mânios.

Mă rog să-I înțeleg mânia. Și, deodată, o adiere de vânt sfânt îmi ridică privirea spre Hristos ca să înțeleg: „dacă ați zice muntelui acestuia…” Care „acestuia”, Doamne? Abia când rostesc această întrebare, totul se luminează.

Nu este orice munte, ci muntele Templului…! Acel Templu care devenise o peșteră de tâlhari. Acel munte unde era Templul care trebuia să fie o Casă de rugăciune a Tatălui și care devenise un „Exchange House” pentru schimbătorii de bani și locul speculanților care vindeau animale de jertfă la suprapreț.

Acel munte...! Acel munte de fariseism, nepotism, indulgențe, comerț religios, control al maselor. Acel munte pe care se află Templul ce devenise simbolul ipocriziei și unde oamenii veneau plini de speranță ca să plece mai încătușați ca niciodată.

Înțeleg acum…! Hristos privea spre muntele Sion atunci când, blestemând smochinul, spune: „spuneți muntelui acesta să se arunce în mare…!” O, da. Ar fi bine să aruncăm în mare locul unde înfloresc escrocii religioși.

Ei sunt niște pângăritori de altare.

Ei sunt ai amvonului.

Ei au făcut din religie o franciză a SRL-ului lor.

Nu este ușor să lupți cu „muntele acesta”. A umplut pământul. Este condus de bani și relații. Stă în umbră și uneltește. Vrea să răstignească pe oricine nu este aplaudacul lor.

Dar trebuie să avem credința ca să-l aruncăm în mare.

Să zidim Templul cel nou pe temelia apostolilor.

Să fim închinători adevărați.

Să fim pietre vii în zidirea lui Hristos.

Să fim luminați de Duhul Sfânt.

Gata, am înțeles. Muntele acesta, care trebuie azvârlit, prăbușit în mare, mutat din loc și sortit pieirii, este religia care sufocă. Acum înțeleg de ce a murit smochinul. Este simbolul unui sistem ca o caracatiță care sufocă credința și taie aripile.

Și noi vrem să zburăm spre cerul lui Hristos!

De aceea să spunem, prin credință, muntelui acestuia: te aruncă în mare și Îl aleg pe Hristos.

Doar lui Hristos.

Florin Ianovici