Am ajuns la consens: e rău, e foarte rău la noi în țară. Este singura afirmație care are parte de unanimitate.

Desigur, răul este mereu peste gard, peste umăr, la altul în curte. Partidul spune că celelalte partidele sunt rele. Vecinul este enervant. Șeful este avar. Companiile sunt corupte. Televiziunile sunt vândute.

Răul este mereu înainte sau înapoi, la stânga sau la dreapta, dar niciodată la noi.

Răul cel mai rău este cel fără nume, aceea stare de spirit negativistă, fatalistă, de resemnare amară: ,,aceasta ne este soarta’’, ,,nu ai ce face’’, ,,așa a fost să fie’’, ,,toți o apă și-un pământ’’.

E prea multă încrâncenare. Aproapele e competitor , e adversar și trebuie depășit , dat la o parte, înlăturat cu orice preț. Fără liniște, fără odihnă, cu nervii întinși la maxim, privim chiorâș la cei din jur, gata să le punem mâna în gât.

E prea multă scormonire. O curiozitate rea ne stăpânește sufletul: cât are, cum îi sunt copii, în ce casă stă, ce mașină conduce...? Ne plac cancanurile, bârfa, șoaptele pe ascuns, trasul cu ochiul.

E prea multă zarvă.. Nu mai știm să tăcem. Toți vor să spună ce cred, toți își dau cu părerea. Claxonăm la orice oră și pe oricine. Strigăm la copii, la vecini, la colegi. Ridicăm tonul la orice nemulțumire. Nu avem ce învăța de la nimeni, nu ascultăm pe nimeni.

E prea multă obsesie. Cumpărăm medicamente cu sacoșa. Mergem cu mașina și am vrea să parcăm pe scările mallu-lui. Mâncăm mult, mâncăm obsesiv. Strângem bani și nu e niciodată îndeajuns. Peste tot vedem conspirații.

E prea multă fragmentare. Ne-am împărțit, ne-am distanțat. Părăsim repede, uităm binele ce ni s-a făcut și căutăm partizani. Ne plac cei ce ne plac și alungăm pe cei ce cutează să ne înfrunte.

Dar...

Avem speranță.

Încă e loc pentru Dumnezeu în sufletul românului. Credința, așa șchioapă cum este ea, însoțește drumul României. Fie că bat clopotele, fie că răsună pianul, România grăiește încă limba lui Dumnezeu, România știe ce înseamnă Dumnezeu.

Mai e frică de Dumnezeu și fărâma de omenie a celor care privesc și cerul lui Dumnezeu, nu doar pământul. Săracul mai găsește o milostivire la aproapele, iar copiii mai au încă o rușine față de cei în vârstă.

Încă mai auzi: sărut mâna, mamă și Doamne ajută. România nu a uitat calea rugăciunii și mai sunt români care postesc pentru primenire sufletească.

România mai are încă familii în care arde candela și se aude Tatăl nostru. România mai are încă familii unde răsună cântări duhovnicești și Biblia este deschisă.

România mai are încă bunici care își țin nepoții pe brațe și îi învață cale credinței sădindu-le în inimă dragostea față de Dumnezeu și semeni.

România mai are încă tineri care fug de dezmăț și merg la biserică, însetați și flămânzi după Dumnezeu.

Deși nu-s toate bune, binele nu lipsește.

Trebuie însă cultivat de către mine.

Să ne bucurăm de cel de lângă noi chiar dacă este diferit.

Să devenim discreți cu rănile țării.

Să zidim cu vorba și să învățăm puterea tăcerii.

Să trăim în slobozenia dragostei lui Dumnezeu.

Să ne unim întru bine și frumos.

Ne-am lămurit cu o ,,țară ca afară’’.

Poate că măcar acum, în al 12-lea ceas ne vom lupta să avem o țară ,,precum în cer și pe pământ’’.

Hai, România, că poți.

Foto Gabi Marin

Florin Ianovici