Pe la apusul soarelui ucenicii au intrat în corabie. Au început să vâslească. Vântul le era împotrivă, valurile îi loveau. Au vâslit cam 25-30 de stadii, adică peste 5 km. Pe la 3 dimineața, încă vâsleau. Erau la mijlocul mării.

De prea mult timp.

Prea multe împotriviri.

Mult prea obosit.

Prea departe de țărm.

Mult prea singur.

Fără speranța că ceva se va schimba.

Prea mic în fața valurilor mari.

Întâi te-a izbit valul bolii. Deodată, din senin, cerul s-a întunecat. Tot ce ai știut, s-a schimbat. Ședințe de chimioterapie. Oamenii te privesc altfel. Te simți atât de vinovat.

Poate că valurile tale au alt nume: singurătatea, despărțirea, sărăcia, neputința, falimentul. Oricum s-ar numi valurile furtuna tot furtună rămâne.

Mai apoi te-a izbit valul răutății, al nepăsării celor de lângă tine. Te-ai așteptat ca ei să se schimbe. Să te înțeleagă, să te sprijine, să devină mai buni, dar dimpotrivă, totul este mai rău ca înainte.

Dar cel mai greu este că Isus nu vine. E adevărat că nu ești singur în barcă. Lângă tine se chinuie și alții. Pentru o vreme te simți încurajat văzând că luptă și alții lângă tine. Doar că necazul ne însingurează chiar și atunci când suntem lângă alții.

Furtuna stăpânește viața ta. Lupți din răsputeri, dar puterea s-a epuizat. Pas cu pas intri într-o stare de amorțire. Ești copleșit și singurul gând pe care îl ai este: când se va termina?

Nu se termină aici povestea. Când ucenicii se necăjeau cu vâslirea, a venit Isus. El a venit umblând pe ape. A rostit ucenicilor: Eu sunt. Nu vă temeți. Ioan 6:20

Eu sunt...!

Ceea ce a urmat este tot ce trebuie să auzi.

Nu L-au recunoscut imediat. El vine cum nu ne așteptăm. Uneori, din senin, un copil îți zâmbește. Alteori citești un articol care rezonează cu necazul tău. Alteori sună telefonul atunci când tăcerea a devenit insuportabilă. Sau contul tău pe minus este alimentat de o mână misterioasă.

Hristos știe că frica distorsionează totul. Frica lungește umbrele și amplifică vuietul vântului. Valurile sunt mult mai mari atunci când frica îți clatină sufletul.

Ascultă glasul Lui: Eu sunt, nu vă temeți.

Eu sunt același ieri, astăzi și în veșnicie.

Eu sunt Stăpân peste toate.

Eu sunt Cel ce te-a purtat pe brațele Lui mereu.

Eu sunt Cel ce nu te lasă, nu te părăsește.

Atunci ucenicii au dorit să îl ia în corabie. Poate unul dintre ei a strigat: vino la noi, Doamne, iar ceilalți au răspuns...da, Doamne. Poate că Isus a văzut cum ochii lor îl sorbeau. Poate că a văzut mâinile încleștate pe vâsle. Oricum ar fi, El înțelege când este dorit.

A pășit în barcă. Furtuna s-a oprit, iar corabia a ajuns îndată la locul spre care mergeau.

Hristos știa că ucenicii se chinuiau cu vâslirea. Putea să poruncească furtunii să se oprească. Nu a făcut-o. În schimb a venit umblând pe ape. S-a făcut că vrea să treacă pe lângă ei. Nu L-au lăsat. L-au chemat în corabie.

El a intrat în corabie. De fapt acesta este rostul tuturor necazurilor îngăduite de El. În fiecare suferință se aude un susur blând al Duhului Sfânt: îl mai vrei pe Dumnezeu? Eu răspund cu glas tare, mai tare decât furtuna care vuiete: cum dorește un cer, izvorul de apă, așa sufletul meu te dorește pe Tine...!

Rămâi credincios. Hristos vine la tine cu aceste cuvinte: Eu sunt. Îndrăzniți, nu vă temeți.

Vino, Doamne și în furtuna mea!