Acesta a fost planul clar al Domnului Isus Hristos: o Turmă și un Păstor.

Nu mai multe turme, nu mai mulți păstori, nu structuri paralele și concurente, ci o singură realitate vie, unită în El.

Când vorbește despre „o singură Turmă”, nu se referă la o organizație omenească unică, dar cu siguranță nici la fragmentarea de astăzi, unde există mii de grupări, fiecare cu numele ei, doctrina ei, conducerea ei și interesele ei.

În vremea apostolilor, bisericile din Ierusalim, Filipi, Tesalonic sau Colose nu purtau etichete confesionale.

Erau recunoscuți simplu: oameni care Îl urmau pe Hristos.

 Numele de „creștini” a apărut ca o batjocură, nu ca un brand.

Dar în timp, ceea ce era viu a fost organizat, ceea ce era duhovnicesc a fost instituționalizat, iar ceea ce era condus de Hristos a ajuns administrat de oameni.

Istoria arată clar că după Edictul de la Milano, când creștinismul a fost legalizat în Imperiul Roman, a început o transformare profundă: credința a intrat în sistem, iar sistemul a început să modeleze credința.

Au apărut ierarhii, funcții, ranguri, iar păstorirea a început să semene tot mai mult cu o structură de putere.

Aici apare ruptura: „El a dat” a fost înlocuit cu „oamenii au numit”.

În Epistola către Efeseni ni se spune clar că Hristos „a dat pe unii păstori”. Nu i-au produs școlile, nu i-au votat comitetele, nu i-au instalat instituțiile. Era vorba de un dar, o chemare, o lucrare născută din Duhul Sfânt și recunoscută de biserică prin viață, nu prin diplomă.

Astăzi însă, păstorii sunt formați în instituții, ordinați de oameni, încadrați într-un sistem și susținuți prin salariu.

Și de aici apare inevitabil întrebarea: mai este aceasta păstorire sau a devenit profesie?

Pentru că atunci când slujirea devine sursă de venit, apare riscul ca adevărul să fie filtrat prin interes.

Când poziția depinde de oameni sau de stat, mesajul începe să fie ajustat.

Când există confort, siguranță și beneficii, jertfa devine opțională.

Și exact aici se potrivește avertismentul din Evanghelie: „cel plătit vede lupul venind și fuge”.

Nu spune că devine lup. Dar face ceva la fel de grav: lasă turma.

În practică, asta se vede clar:

– când apare păcatul, nu este confruntat, ca să nu se piardă oameni

– când apare învățătura falsă, este tolerată, ca să nu se creeze tensiuni

– când apare abuzul, este acoperit, ca să nu fie afectată imaginea

– când apare presiunea politică sau financiară, adevărul este negociat.

Și astfel, fără să ridice mâna, fără să sfâșie direct, „păstorul plătit” deschide ușa lupului.

Apostolii au trăit exact opusul. Deși aveau dreptul să fie susținuți, mulți au ales să muncească. Nu pentru că era greșit să primească, ci pentru că voiau ca nimeni să nu poată spune că Evanghelia este un mijloc de câștig.

Dragostea lor pentru Hristos nu era legată de salariu, iar slujirea lor nu depindea de un sistem.

Ei nu aveau funcții, aveau chemare.

Nu aveau poziții, aveau autoritate dată de Dumnezeu.

Nu administrau oameni, ci își dădeau viața pentru ei.

În contrast, astăzi vedem tot mai mult modelul lumesc:

– conducere ierarhică

– alianțe cu politica

– dependență de finanțare

– competiție între grupări

– identitate definită de etichetă, nu de Hristos.

Și inevitabil, din „o Turmă” s-a ajuns la mii de turme, fiecare cu „păstorul” ei. Exact spiritul lui Diotref, care „iubea să aibă întâietatea”.

Pentru că acolo unde Hristos nu mai este recunoscut ca singurul Păstor, oamenii vor ridica alți păstori.

Iar când aceștia sunt legați de sistem, de bani și de influență, păstorirea se transformă în control, iar turma în structură.

Și atunci nu mai e de mirare că sunt lupi. Lupi au fost întotdeauna.

Dar tragedia nu este existența lupilor, ci faptul că turma este lăsată fără apărare.

Adevărul dur este acesta:

lupul distruge turma, dar păstorul plătit permite distrugerea.

Unul acționează prin răutate, celălalt prin lipsă de dragoste.

Unul sfâșie, celălalt abandonează.

Dar rezultatul este același: oile sunt risipite.

Și există un punct și mai grav:

cel plătit, dacă nu veghează, nu rămâne doar un om care fuge de lup — ajunge el însuși să se comporte ca un lup.

Nu prin atac direct, ci prin interes.

Pentru că atunci când slujirea devine mijloc de câștig, relațiile dintre „slujitori” sunt modelate de avantaj.

Apare schimbul:

„eu te invit la biserica mea, tu mă inviți la biserica ta”,

„eu îți creez platformă, tu îmi creezi platformă”.

Și astfel se formează un cerc închis — un lobby religios — unde slujirea ajunge legată de vizibilitate, donații, invitații, conferințe, câștiguri.

Lucrarea devine monetizată.

Chemarea devine carieră.

În acest context, întrebarea este inevitabilă:

câtă râvnă ar mai avea cineva dacă nu ar avea nimic de câștigat — nici bani, nici popularitate, nici influență?

Pentru că plata nu schimbă doar slujitorul — schimbă și modul în care sunt privite oile.

Fără să se spună deschis, apare o evaluare:

cine contribuie este important,

cine nu contribuie devine marginal.

Cine dă, este vizitat.

Cine nu dă, este uitat.

Și astfel, turma nu mai este păstorită după nevoi, ci după valoare.

Aici se pierde inima de păstor.

Se pierde omul care caută oaia rănită fără interes.

Se pierde cel care plânge cu cel ce plânge.

Se pierde cel care suferă cu cei căzuți.

Se pierde dragostea fără părtinire.

Rămâne activitatea.

Rămâne structura.

Dar dispare viața.

Știu că există argumente pentru susținerea slujitorilor. Scriptura le menționează.

Dar rămâne un fapt greu de ignorat: apostolii și mulți slujitori autentici au ales să nu se folosească de acest drept.

Nu pentru că nu aveau dreptate, ci pentru că aveau o prioritate mai mare: curăția slujirii.

Au preferat să piardă material, ca să nu piardă autoritatea spirituală.

Au preferat osteneala, ca să nu existe confuzie între chemare și interes.

Dacă slujirea s-ar face pentru răsplata veșnică, nu pentru câștigul prezent, multe lupte ar dispărea, multe competiții s-ar stinge, multe alianțe s-ar rupe.

Iar turma ar fi îngrijită cu adevărat.

Nu perfect, dar curat.

Pentru că, la final, nu sistemul va da socoteală.

Nu instituția.

Ci fiecare om care a stat înaintea turmei și a ales:

să-și păstreze viața sau să și-o dea.

Pentru că adevăratul Păstor nu cere nimic de la oi, ci Se dă pe Sine pentru ele.

MARANATA!

Leontică Costel