În ultimele decenii, tot mai mulți credincioși din diverse tradiții creștine și nu puține ori biserici întregi au început să manifeste o deschidere reînnoită față de lucrarea vie și actuală a Duhului Sfânt, așa cum este ea prezentată în paginile Noului Testament.

Realități precum botezul cu Duhul, darurile spirituale și călăuzirea supranaturală în viața Bisericii nu mai sunt privite ca relicve ale primului secol, ci ca expresii legitime și necesare ale unei credințe trăite cu putere. Ceea ce pentru unii pare o abatere de la rânduieli teologice fixe, pentru alții este o revenire la viața creștină autentică. Din perspectivă penticostală, această mișcare nu eo amenințare, ci o confirmă: Dumnezeu zidește Biserica nu doar prin Cuvânt, ci și prin Duh, așa cum a făcut de la început.

Criticile aduse acestor deschideri se rezumă, de regulă, la două mari obiecții:

1. că acceptarea darurilor spirituale (vorbirea în limbi, profeția, vindecarea) ar trăda o teologie superficială sau emoționalistă;

2. că o astfel de mișcare ar dilua identitatea doctrinară a comunităților respective.

În realitate, însă, această revenire nu se naște dintr-un impuls superficial, ci dintr-o sete autentică după mai mult din ceea ce promite Scriptura. Nu este vorba de adoptarea unui stil penticostal, ci de redescoperirea unei dimensiuni esențiale a credinței biblice: puterea Duhului în viața Bisericii.

Biserica din Faptele Apostolilor nu a funcționat doar prin predică, ci prin demonstrarea Duhului și a puterii. Rugăciunile erau urmate de îndrăzneală, profeție și vindecare. Nu există niciun indiciu că acest model trebuia abandonat. Întrebarea corectă nu este „De ce se întorc credincioșii la darurile Duhului?”, ci „Cum de au funcționat atâta vreme fără ele?”

Rezistența față de lucrare Duhului Sfânt nu este nouă. De-a lungul istoriei, raționalismul, frica de abuzuri și rigiditatea sistemelor teologice au dus adesea la suprimarea manifestărilor spirituale.

În unele contexte, experiențe supranaturale au fost privite ca slăbiciuni emoționale sau ca semne de instabilitate. Sa predicat că darurile au încetat odată cu epoca apostolică, deși această idee nu apare nicăieri în mod explicit în Scriptură. Mai grav, acolo unde Duhul a fost scos din ecuație, credința a devenit teorie. Adevăruri fără viață. Practici fără putere.

Temerile legat de abuzuri sunt reale și justificate. Au existat, și vor mai exista exagerări, manipulări, confuzii. Dar răspunsul corect nu este închiderea porților, ci discernământul. Abuzul nu anulează adevărul. Dacă un dar a fost folosit greșit, înseamnă că el există și trebuie folosit bine, nu interzis.

Pentru mulți astfel de credincioși, deschiderea față de darurile spirituale creează tensiuni interioare între ceea ce au fost învățați și ceea ce experimentează. Teologia trebuie, în acest caz, să se lase corectată de Scriptură, nu să ignore sau să nege realitatea spirituală autentică.

Biblia nu susține o credință sterilă, ci o plină de viață. Apostolii nu au fost închinători teoretici, ci oameni plini de Duhul. Pavel, în epistolele sale, nu numai că învață, ci și poruncește: „Nu stingeți Duhul. Nu disprețuiți prorociile” (1 Tes. 5:19-20)

Penticostalii nu dețin monopolul asupra Duhului Sfânt, dar au păstrat vie convingerea că El este prezent, activ și personal. Redescoperirea lucrărilor Duhului de către credincioși din alte tradiții nu este o „carismatizare”, ci o maturizare. Nu este o trădare a convingerilor lor inițiale, ci o aprofundare a lor.

O teologie vie nu poate exista fără prezența activă a Duhului.

Scriptura nu eo relicvă, ci o fereastră către o relație vie. Darurile spirituale nu sunt opționale sau decorative, ci sunt instrumente prin care Biserica este zidită, echipată și întărită pentru lucrare.

Ceea ce vedem astăzi în destule locuri, nu este o tendință de transformare stilistică, ci o întoarce la normalitatea biblică.

Credincioșii care caută plinătatea Duhului, care se roagă pentru daruri, care îndrăznesc să creadă că Dumnezeu mai vindecă, mai vorbește, mai intervine, nu se rătăcesc. Ei se întorc.

Și în loc să privem această întoarcere cu suspiciune, poate e timpul să o vedem ca o chemare pentru toți: să nu ne mulțumim cu o credință teoretică, ci să căutăm tot ce Dumnezeu a promis.

Nu este nevoie să ne temem de Duhul Sfânt.

Este timpul să nu temem să-L ignorăm.

Nelu Filip