Dis de dimineață, pe când mergeam spre parc, am auzit clar și limpede: bună dimineața! Mai întâi mireasma salcâmilor și parfumul de iasomie…!
Mai apoi foșnetul frunzelor sub pala de vânt…!
Cerul de un albastru senin…!
Un guguștiuc care își repeta numele…!

Am tresărit înțelegând că Dumnezeu e primul care îmi dă binețe prin cele mai loiale și discrete miracole. M-am grăbit să îi răspund: bună dimineața, Stăpâne Doamne!

Instinctiv am tras cu coada ochiului spre mine, comparând-mă cu splendoarea a tot ce vedeam la fiecare pas. M-am simțit rușinat de sărăcia mea, dar mi-am amintit apoi de COMOARA noastră: HRISTOS. Am tras aer în piept cu nesaț și m-am înfiorat de bucurie. Aproape că am strigat: Hristos în noi, nădejdea slavei.

Imediat două mașini au trecut pe lângă mine și aproape că m-am înecat cu gazele de eșapament. Am început să bodogăn ceva de poluare, când brusc gândurile mele s-au mutat spre sufletul meu. Am început să mă rog.

Ajută-mă, Doamne să îmi văd sufletul cu ochii tăi. Deși iuțisem pașii parcă timpul se oprise, așteptând glasul Lui. Am auzit o șoaptă:
- nu fii laș...!
Nu mi-a plăcut ce am auzit, dar am știut că ce vede Dumnezeu, eu nu văd.
- Cu ce, Doamne, am îngânat eu?
Apoi pas cu pas am înțeles că lașitatea despre care El vorbea era fuga de noi înșine. Fugim de ce nu ne place la noi și nu vrem să ne oprim asupra lucrurilor slabe, lucruri ce știm că nu plac lui Dumnezeu.

Nu puțini dintre noi, ne-am refugiat în vise plăcute sau plăceri vinovate. De-a lungul vremii aceste evadări din fața unei realități nemiloase, uneori dure, au creat în mintea noastră întărituri. Nu e ușor lucru să demolezi aceste adevărate ziduri.
Unii se refugiază în alcool.
Alții se dosesc după pornografie.
Unii se aruncă în brațele mâncării.
Unii fug spre petreceri, distracții.
Alții se ascund sub maldărul de bani.
Cu cât fugim mai tare, evadând din fața realității, cu atât temnița este fără ieșire, iar sclavia pare tot mai grea.

Schimbarea e dureroasă. Mai întâi prin faptul că trebuie să accepți că ești defect în unele lucruri. Apoi disciplina schimbării e dureroasă. Presupune exercițiu, veghere, renunțare și rezistență. Mă uitat la întăriturile mele, la timpul lung în care am tot evadat fugind de ce mă durea. Am simțit o ușoară disperare.
Voi putea vreodată?

Privirea mi s-a oprit pe iarba de lângă trotuarul care străjuia intrarea în parc. Am văzut cum pe mijloc iarba era culcată. Pe părți era proaspătă și dreaptă. Am înțeles că roțile mașinilor de duminică care au parcat, au adus urme adânci. Dar am văzut cum roua îmbobocea fiecare fir și cum iarba se ridica iarăși.

Dacă ea poate, mi-am zis, eu de ce nu aș reuși?

Curaj, suflet drag. Ne vom ridica prin puterea lui Dumnezeu, dar să acceptăm lupta. Să privim tot ce este defect în noi cu curaj. Și tot cu curaj să începem demolarea baricadelor pe care le-a ridicat fugind de noi.

Fiti tari si îmbărbătați-vă inima, toți cei ce nădăjduiți in Domnul! - Psalmii 31:24

Biruință să avem!

Florin Ianovici