„Cine mă va adăpa cu apă din fântâna Betleemului?” (2 Samuel 23:15)

David nu a dat o poruncă. Nici măcar nu a făcut o cerere. A rostit o dorință. O șoaptă. Un gând care i-a scăpat din inimă.

Trei oameni au auzit.

Au auzit ceea ce alții au considerat neimportant. Au trecut prin pericol, au străbătut tabăra vrăjmașului și au adus apă din fântâna Betleemului.

Iubirea face uneori lucruri pe care logica nu le înțelege.

Lumea i-ar numi inconștienți. Dumnezeu i-a numit viteji.

Lumea i-ar numi visători. David i-a numit prieteni.

Lumea i-ar numi ineficienți. David i-a văzut ca cei de s-au sacrificat cu prețul vieții.

David nu a băut apa, ci a vărsat-o înaintea Domnului. Deja băuse dintr-o apă mult mai bună: prietenia. Mi-e din ce în ce mai sete. Nu de apă. De oameni.

De oamenii care aud șoaptele, nu doar strigătele. De oamenii care observă o lacrimă înainte să devină plâns și o tăcere înainte să devină singurătate.

Toată viața am descoperit că setea cea mai grea nu este setea trupului. Este setea după oameni care nu țin contabilitatea iubirii. Oameni care nu întreabă cât costă, cât merită sau ce primesc în schimb.

Oameni care iubesc. Spunea poetul Labiș: ,,Seceta a ucis orice boare de vânt...’’ – Moartea căprioarei – Nu doar câmpurile suferă de secetă, cât mai ales inimile.

Astăzi fântânile par mai păzite ca oricând. Vitejii par mai rari. Iar noi înșine suntem adesea prea obosiți ca să mai alergăm pentru setea altuia.

De aceea îmi ridic privirea spre Betleem. Acolo s-a deschis un alt Izvor.

Un Izvor care nu așteaptă să fie cucerit de viteji, ci care Se oferă pe Sine celor însetați: „Voi toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani!” (Isaia 55:1) Îți mulțumesc, Hristoase, pentru dragostea Ta...mi-a fost tare sete de Tine.

Mă rog ca viața mea să devină, măcar din când în când, o picătură de apă curată pentru sufletul cuiva.

Tu ce ai vrea să fii?

Florin Ianovici