%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Prea multele dezamăgiri pot duce la o stare de nepăsare: nimic nu se schimbă, toate rămân la fel.
Iubirea de sine care nu mai face loc altcuiva poate duce la nepăsare: fiecare cu drumul lui, fiecare cu ale lui.
Spiritul de turmă, obiceiul de a te lua după mulțime din frica de a nu fi luat la ochi, poate duce la nepăsare: dacă nimeni nu face nimic, doar nu m-oi trezi eu acum să fac de unul singur dreptate.
Fatalismul blochează sufletul si îl condamnă la nepăsare. Mulți chiar dintre credincioși, își încrucișează brațele pentru că oricum vine sfârșitul. Istoria lumii o scrie Dumnezeu, dar istoria ta, o scrii tu cu Dumnezeu, așa că nu sta nepăsător.
Sufletul care este orb si care supraviețuiește fără ca să știe pentru ce trăiește, duce la nepăsare: la ce bun să mă zbat, pentru ce? Oricum toate sunt praf si pulbere.
Nepăsarea oamenilor, indiferența semenilor, această muțenie a faptelor a devenit o plagă a timpului nostru.
Nepăsarea are mâinile moi, dar sufletul aspru.
Nepăsarea are mereu ceva mai important de făcut.
Nepăsarea nu transpiră niciodată. Cel puțin nu pentru altul.
Dumnezeu poartă drama unei lumi sufocate de sine în care nimănui nu-i mai pasă.
Dumnezeu care a dat totul pentru noi, rostește cu durere următoarele cuvinte: Isaia 57:11 – "Şi de cine te sfiai, de cine te temeai, de nu Mi-ai fost credincioasă, de nu ţi-ai adus aminte şi nu ţi-a păsat de Mine? Şi Eu tac, şi încă de multă vreme, de aceea nu te temi tu de Mine."
Ție îți mai pasă de ceva, de cineva?
