Alexandra este acum povestea unei încercări deosebite de grele.

Acum doi ani conducea spre casa. Soțul ei era într-o mașină în fața ei. Trebuia să ducă mașina cuiva. Deodată a observat cu spaimă cum mașina condusă de soțul ei a intrat pe contrasens unde a avut loc un accident. Soțul ei a făcut un AVC, inexplicabil, la vârsta de 30 de ani.

A urmat o durată de rugăciune, post și lacrimi cu frământări și întrebări multe. Mulți dintre noi știm ce înseamnă să te rogi împletind suferința cu speranța, pândind ușa pe care aștepți să intre doctorul cu o veste bună.

Cu o voce domolită de arsurile vieții, cu calmul unui suflet care știe că Dumnezeu nu este Tată, Alexandra mărturisea ieri că sa rugat lui Dumnezeu ca soțul ei să poată mișca măcar mâna sau un deget...sau să deschidă ochii din dor după el. Sa rugat lui Dumnezeu și El ia vorbit spunând: ,,fă ceea ce făceați de obicei''.

De obicei ei rosteau împreună, în familie, psalmul 23. Ea a rostit la urechea soțului aflat în comă, fiecare verset: ,,Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic...! Atunci George sa mișcat...! Alexandra a continuat să nu spună: uneori, stăm pe banca Bisericii și Cuvântul nu mai mișcă. Eu am văzut cu ochii mei ce putere are Cuvântului lui Dumnezeu.'' Am simțit o puternică arsură în cuget...iartă-ne, Doamne.

Așteptam în continuarea mărturiei să aud: Dumnezeu la vindecat pe soțul meu, dar în schimb am auzit că Dumnezeu la chemat acasă. Sa așternut o tăcerea grea peste adunare. Alexandra a rămas cu 4 copii de crescut la 28 de ani. Mai mult de atât a aflat că este însărcinată cu la 5-lea copil.

Apoi a vorbit liniștit spunând că era bucuroasă de rodul purtat de la soțul ei. Era o mângâiere pentru sufletul. Dumnezeu însă a ales să ia acasă la El și pe micuț. Atunci Alexandrei i sa spus: ,,trebuie să te cercetezi pentru că ați făcut voi ceva dacă Dumnezeu a suferit acestea''. Sunt incremenit. Judecata rostită asupra ei a fost la fel de cumplită ca tot ce se întâmplăse.

Nu am văzut nici următorul resentiment în glasul ei. Ce am văzut însă a fost ceva rar.

Am văzut un om care înțelege că viața are situații de neînțeles, complicate, dureroase.

Am văzut un om încovoiat de durere care și-a păstrat credința în Dumnezeu.

Am văzut un om care nu a făcut din relația cu Dumnezeu un târg sau o iluzie.

Am văzut un om echilibrat, demn care are o credință biblică.

Am văzut un om care continuă să trăiască cu recunoștință înaintea lui Dumnezeu.

Am privit cum fetița ei a cântat o cântare. https://www.youtube.com/live/XNvXbdTY3kI?t=4271s

Apoi am auzit cum de revelion, atunci când toți ne facem urări pentru un an mai bun, atunci când îmbrăcăm haine de sărbătoare, fetița ei ia spus: ,,mami, du-mă la cimitir, la tata.'' Alexandra a încremenit și ia spus că nu se poate pentru că este mort și că îl vor vedea doar în cer. Fetița a continuat însă spunând: ,,îmi e dor de tată, du-mă la mormântul lui''. Au mers la cimitir în seara de revelion...

Este o frântură din viață. O viață nu ușoară, dar totuși viață. I-am cerut voie Alexandrei să scriu câteva cuvinte. Mi-a dat voie, amintindu-mi că am slujit împreună cu George, soțul ei.

Ieri am văzut o credință ca a lui Hristos, fără înflorituri, fără naivități.

Am văzut o credință în care relația cu Mântuitorul este neclintită.

M-am întrebat: tu ce credință ai, Florin?

Cum ar fi credința dacă ai trece pe unde a trecut Alexandra? Parțial am gustat și eu din amarul acesta.

Știu că unii dintre dvs au trecut pe aici și mă rog să primiți putere de la Dumnezeu.

Am scris acest editorial însuflețit de un gând, cred eu, așezat de către Dumnezeu: să avem o credință biblică, ancorată în Sfintele Scripturi și pregătită să rămână neclintită indiferent de vremurile ce vor veni.

Cu permisiunea Alexandrei, vă ofer o fotografie împreună cu copilașii ei. Dumnezeu să îi țină cu mâna Sa cea puternică.

Florin Ianovici