Casa bunicilor era aproape înconjurată de prispa unde bunicii se odihneau.

Nu era doar o odihnă a trupului, ci mult mai mult de atât. Bunicii mei vorbeau. Vorbeau despre ce au de făcut, vorbeau despre lumea din sat. Nu bârfeau, dar vorbeau apăsat despre puturoși, despre bețivi sau bătăuși. Vorbeau și despre cei harnici, respectuoși.

Și vorbeau despre Dumnezeu. Fiecare vorbă era străbătută de frica de Dumnezeu. Prispa bunicilor devenise locul de unde priveam lumea prin ochilor lor. Am înțeles atunci un adevăr: odihna nu este un merit, ci un dar. Un dar care trebuie sărbătorit. Să sărbătorim darul vieții, să sărbătorim harul că mai putem umbla, că mai putem gândi și schimba ce nu merge bine.

Casa părinților mei era înconjurată aproape de o verandă. Cumva schimbasem vorba, nu mai ziceam prispă, dar am păstrat obiceiul bunicilor. Veranda părinților nu era ca prispa bunicilor. Era mai multă petrecere și mai puțină tăcere.

Apoi ne-am muta la bloc. Apartamentul nostru avea un balcon închis. Era un fel de mândrie să stai la etajul 1 și să ai balcon închis. Nu prea stăteam în balcon. Tata ieșea să fumeze, iar mama punea pe balcon tot felul de lucruri. Nu mai aveam casa aceea mare, ci un apartament în care lipsea spațiul. Balconul devenise un mic depozit.

Pas cu pas au dispărut prispele bunicilor, verandele părinților au apus, dar au rămas balcoanele unde nu prea mai vezi oameni, ci lucruri.

În schimb au apărut terasele. Acolo unde se aciuează oamenii la un suc, cafea sau orice altceva. E gălăgie, e iureș și curiozitate mare. La terasă mai mult se etalează omul decât se odihnește. A rămas nevoia de odihnă, dar nu prea mai știu oamenii cum să o găsească.

Când mi-a revenit dimineață în minte prispa bunicilor care aproape că înconjura casa, am realizat că nu poți odihni ceea ce nu ai predat lui Dumnezeu. Am început să șoptesc în rugăciune: Doamne, îți predau sufletul trudit, îți predau casa mea, familia , îți predau trupul meu, sănătatea, pâinea și toate luptele mele le pun în brațul Tău. Am simțit cum odihna lui Dumnezeu începe să mă înconjoare așa cum prispa bunicilor înconjura odinioară casa.

Hai să ne odihnim, predând totul în mâna lui Dumnezeu.

Florin Ianovici