Le vezi argintul din păr și mai apoi aurul din inimă. Ei sunt precum clopoțelul acela care sună pauza, când fiecare copil se năpustește spre ușă strigând: piua…!
Mersul le este fragil și spatele plecat. Când am întrebat-o pe bunica de ce cu fiecare an se apleacă de spate, mi-a spus: ,,mă cheamă pământul, nepoate’’. Dacă aș fi înțeles atunci ceea ce știu acum, i-aș fi răspuns: doar trupul merge spre țărână, căci sufletul tău se duce spre cer.
E atâta rai în inima bunicilor…! Căci ce e raiul dacă nu bunătate, iertare și o poală unde să îți pleci capul.
Bunica mea a fost președinte de țară. Când mama venea cu nuiaua binemeritată, bunica mă grația cu un singur cuvânt pe care îl rostea: ,,Marieeee…!’’ Când bunica rostea numele mamei, timpul se oprea ca și mâna mamei care nu mai putea ridica nuiaua.
Casa bunicilor mei mirosea a lapte fiert și pâine caldă. Uneori mai răzbea și mirosul aromat al fagurelui de miere. Fiecare scoarță de pe perete spunea o poveste a culorilor ce urcau și coborau precum o taină știută doar de meșter.
Curtea bunicilor mei era locul unde zburdam zilnic, luându-mă la întrecere cu Moldița și puii ei de căței, acele ghemulețe pufoase cu ochii de mărgele. Când alergam cu obrajii îmbujorați auzeam glasul bunicul care spunea: ,,așa, nepoate, să faci picioare zdravene.’’
Serile erau pline de trilurile greierilor care inundau lucerna și anunțau în cor că e timpul să te așezi, să domolești iureșul și să te potolești, că e timpul de odihnă.
Când se aprindeau licuricii deja știam că e timpul de poveste. Glasul bunicul depăna firul tinereții și ne purta prin zile care au fost lipsite de pâine, zile de trudă, de luptă. Privind spre bunicul mea la lumina focului am învățat dârzenia și puterea de a nu renunța.
Diminețile erau mereu începute pe genunchi cu rugăciunea Tatăl nostru. Dacă cineva care ne călca bătătura începea să suduie, bunica se încrunta ca o furtuna și striga: ,,măiiiii...!’’.
Pe loc cel aprins își domolea vorba și se rușina ca o fecioară.
Niciodată bunicii nu mi-au predat lecții, ci ei au fost o pildă pe care nu o poți uita. Cuvintele se uită când sunt spuse, dar nu trăite.
Miercuri și vineri posteam. Duminică mergeam la biserică în straie frumoase. Curgeau sătenii spre biserică ca și cum Cineva dădea drumul la ploaie. Bunici, părinți și copiii se regăseau la biserică unde pentru câteva ceasuri, satul devenea una prin cerul de deasupra.
Bunicul era cărămidar. De cu zori și până seara târziu, frământa lutul, îl punea în tipar și apoi răsturna în șiruri de 3 cărămizi care stăteau la soare să se usuce. Când se strângeau câteva sute, se aprindea cuptorul care ardea câteva zile. De acolo ieșeau cărămizi roșii ca argila și tari precum piatra. Bunicul îmi spunea mereu, fără cuvinte, că e nevoie de timp, efort și mult foc ca să devii o cărămidă bună.
Bunicii mei au avut 14 copii și le-au trăit 7. Bunicul a făcut o casă fiecărui copil. Nu vorbea mult cu gura, ci cu fapta. Numele lor, Ion și Anica, erau românești, neaoșe pentru că atunci nimeni nu se rușina că e român sau că e de la țară.
Mă pregătesc în câteva ceasuri să merg la Comisia pentru Protecția Copilului. Pe ordinea de zi avem mereu situații cu copii abandonați, uitați de către părinți. Deseori însă ne calcă pragul câte un bunic sau o bunică.
Cu privirea scăldată în lacrimi, cu vorba domoală și blajină însoțesc nepotul sau nepoții pe care îi cresc. Părinții sunt undeva prin străinătate și nu mai dau niciun semn de viață.
Frământându-și mâinile, bunicii își împart pâinea, acoperișul, își dau și ultimul bănuț pentru nepoții care le-au devenit copii.
Când bunicii României vor muri, țara aceasta va pierde mai mult decât tezaurul furat de ruși. Și așa ne clătinăm sub ideologiile străine și întindem o masă stricăciunii. Dăm bani pe conferințe europene în care își plâng de milă cei întinați în timp ce bunicii noștri nu au bani de medicamente.
Îmi este rușine și mă doare sufletul că bunicilor noștri le este refuzat dreptul la demnitate. Sunt conștient că mulți politicieni ne fură banii, că se iau comisioane grase care ne condamnă la România lucrului prost făcut, dar cel mai mult mă doare că se fură banii bunicilor care mor cu zile.
2 Timotei 1:5 – "Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt încredinţat că şi în tine."
Mulțumesc, Doamne, pentru bunicii acestei țări și mă rog să le dai sănătate și zile și îi ții Tu cu mâna Ta cea bună.
Și eu sunt de curând bunic, a doua oară.
Florin Ianovici