S-au abătut ca un vânt năprasnic asupra ta. Nu apare la buletinul meteo și se numește: vântul necazurilor. Bate în rafale puternice și nu se oprește. Nu ai unde să te adăpostești de furtuna care lovește în suflet.

Când suflă acest vânt se cam face gol în jurul tău. Dacă nu mă crezi, întreabă pe Iov. Nevasta a început prima: ,,blestemă-L pe Dumnezeu și mori’’. Cei mai mulți o judecăm ca fiind păcătoasă, rece, răzvrătită. Greșim. Uneori, când furtuna lovește în viața copiilor tăi, moartea apare ca o soluție mai bună decât să trăiești. Alteori, când îți vezi partenerul suferind peste măsură, doborât de o boală gravă, te uiți mai degrabă la ieșirea de urgență…!

Dar atât nevasta lui Iov, cât și prietenii lui Iov aveau ceva în comun: vântul încercării pornește furtuna întrebărilor despre Dumnezeu. Și tu….câte ai să îi spui lui Dumnezeu. Câte nedumeriri îți brăzdează mintea. Câte emoții îți inundă sufletul.

De ce?

Până când?

Cu ce scop?

Cu cine?

Unde este El?

Prietenii ți-au adus cazierul și îți întocmesc amenda: ai greșit, ești păcătos, trebuie să plătești.

Soția vrea ca durerea să se oprească și cere mai bine moartea. Dumnezeu e vinovat.

Rudele te-au părăsit, vecinii te-au uitat.

Și uite așa începe sarabanda. Toți vorbesc despre Dumnezeu. Despre cine e El și de ce face ce face. Fiecare ține câte o predică. Pe rând. Și tu, ca și Iov, te aperi. Oricum ai începe, tot acolo ajungi: Dumnezeu e de neînțeles.

Și Dumnezeu tace.

Până când nu mai tace. El vine învăluit în furtuna Lui. Este furtuna măreției care acoperă furtuna încercării.

Doar un fascicol mic din lumina Lui risipește tot întunericul nostru.

Doar o șoaptă de-a Sa e mai duioasă decât mâna mamei care te-a legănat.

Doar o privirea de-a Lui ridică sufletul mai mult decât o rachetă lansată în spațiu.

El nu te întreabă de cum te simți. Știe. Știe și firele de păr de pe capul tău. El nu te întreabă de boala ta. El nu a îngăduit un gram peste puterile tale. Nu....! El te întreabă dacă știi cu Cine vorbești. El te întreabă dacă știi cine ești tu, fărâma aceasta de lut cu pretenții până la cer și înapoi.

Și Iov își pune mâna la gură. Strivit, copleșit de splendoarea lui Dumnezeu își oprește buzele să mai rostească vreun cuvânt. Orice ar spune e un gunoi pe lângă ce vede.

Uite ce zi. Știu că nu îți e ușor, dar alege, împreună cu mine, să punem mâna la gură și să oprim cuvintele fără sens. Dar dă-mi voie să îți spun ce gândește inima mea: pune mâna la gură, dar pleacă genunchii și lasă sufletul să rostească rugăciunea dimineții. Care este această rugăciune?

Iov 42:5 – "„Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut." Iov 42:6 – "De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”"

Dar neapărat să nu uiți să mai adaugi: Iov 42:2 – "„Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.” –"

Aceasta este Dumnezeu tău. Și tu ești copilul Lui. Odihnește-te în El.

Florin Ianovici