%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Oare de ce înşelăciunea sau discursul derutant este o ispită atât de puternică? Ce sperăm să obţinem prin minciuna care astupă orice argument rezonabil cu privire la transmiterea adevărului? Sunt enorm de multe răspunsuri, dar vreau să mă focalizez pe vreo patru dintre ele:
1. Nu credem că adevărul ne va oferi ceea ce ne dorim. De fapt, a spune adevărul de multe ori este o treabă costisitoare şi dureroasă ce duce la greutăţi pe care am dori să le evităm. Probabil, păcatul din fundal este lăcomia, iar adevărul ne va costa afacerea sau locul de muncă.
2. Un alt factor este puterea. Oamenii mint pentru a obţine un avantaj asupra altora, lucru care rar s-ar întâmpla dacă ar fi oneşti, direcţi şi smeriţi. Această vânătoare după putere se poate manifesta în autoritatea din biserica locală sau avantaje la locul de muncă.
De ce este puterea atât de ispititoare încât ajungi să minţi ca s-o obţii? Pur şi simplu pentru că deja am înghiţit minciuna conform căreia valoarea personală se bazează pe modul în care eşti perceput de ceilalţi sau pe realizările ce atrag aplauze şi aprobarea societăţii. Dacă identitatea noastră ar fi mai clar aşezată în Cristos, atunci am fi mai puţin ispitiţi să minţim ca să obţinem de la oameni ceea ce, până la urmă, numai El ne poate oferi.
3. Poate cea mai puternică motivaţie din spatele înşelăciunii şi minciunii este mândria. Minţim ca să ne protejăm de ruşinea pe care adevărul o va aduce. Adevărul ne va expune în toată slăbiciunea, păcătoşenia şi falimentul nostru. Deci, minţim ca să părem că suntem altcumva şi altcineva. Suntem înspăimântaţi de perspectiva pierderii respectului şi acceptării din partea celor ce ne-ar vedea dincolo de mască. Aceasta ar aduce o pierdere ireparabilă. Nu o pierdere financiară, nici măcar a puterii, ci a statutului, a respectului, o cinstei, a laudelor, a satisfacţiei pe care o simţim când oamenii ne privesc într-un anume fel.
Gândul că ceilalți vor cunoaşte adevărul despre noi sau vor afla ceea ce noi ştim dar ne este ruşine să mărturisim, ne face să minţim în moduri creative, fie printr-o diversiune verbală directă fie prin crearea unei imagini publice ce nu are legătură cu sinele autentic.
În mod tragic, chiar biserica a creat un sistem de valori în care a fi perceput ca fiind competent, drept, favorizat de conducere şi cel mai important, având „ungerea” este mai de preţ decât smerenia, slăbiciunea şi slujirea. Într-o astfel de atmosferă, a spune adevărul devine un obstacol în calea progresului. Autenticitatea şi sinceritatea ameninţă imaginea pe care o proiectăm pentru a impresiona sau a primi favoruri.
4. Nu în ultimul rând, ispita minciunii apare atunci când dorim să acoperim păcatul propriu. Vrem să fim văzuţi nişte titani spirituali, dedicaţi cu adevărat, iubitori de Dumnezeu, iar adevărul ar arăta că suntem fake news.
Dar oare toate acestea chiar sunt aşa de grave? Ei bine, da. În Apocalipsa 21:8 (sau 21:27), Ioan menţionează o listă parţială a calificărilor pentru „iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apoc. 21:8b). Aici sunt incluşi „laşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, idolatri şi *toţi mincinoşii*” (Apoc. 21:8a).
Pentru a sublinia şi mai bine, Ioan se repetă în Apocalipsa 22:15. Printre cei ce vor rămâne în afara porţilor Noului Ierusalim, printre cei ce nu vor fi primiţi niciodată se află „vrăjitorii, desfrânaţii, ucigaşii, idolatrii şi *oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună*!”
