Învierea lui Isus i-a pus pe oamenii vremii Lui într-o mare încurcătură. Ucenicii nu au crezut că Domnul se referea la o înviere literală atunci când le spunea că va fi omorât, dar a treia zi va învia. Marcu spune că ucenicii „…se întrebau între ei ce să însemne învierea aceea dintre cei morţi” (Marcu 9:10). Iar Luca spune că „ei nu au înţeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei, şi nu pricepeau ce le spunea Isus” (Luca 18:34). Ei nu negau posibilitatea învierii; negau, în schimb, că tipul acela de înviere la care se referea Isus ar fi fost posibil în veacul prezent.

Prin învierea Sa, Isus nu doar că inaugurează „noul veac”, ci devine modelul învierii noastre. El este, după cum spune Pavel, „pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:20).

Ce înseamnă pârga celor adormiţi? Substantivul „aparché” se referă la primele roade ale recoltei. În concepţia lui Pavel, Isus este primul chemat la viaţă dintre cei morţi, adică primul rod al învierii finale, devenind, în felul acesta, „garanţia” învierii credincioşilor. Randy Alcorn afirmă că învierea lui Hristos este „arhetipul pentru învierea omenirii şi a pământului”. Prin învierea Sa din morţi, Isus deschide posibilitatea învierii finale a tuturor credincioşilor. Moartea nu mai poate sta în calea învierii noastre, deoarece Isus, ca prim rod, inaugurează recolta finală. În El a avut loc, aşa cum susţine şi Pannenberg, „evenimentul final al învierii morţilor”.

Cei ce sunt ai Lui vor avea parte de aceeaşi experienţă şi vor birui moartea, „cu moartea pe moarte călcând”. În lumina acestei realităţi, creştinismul nu se mai raportează la moarte ca la cea mai mare tragedie. De fapt, încă de la început, creştinii au considerat moartea ca fiind un fel de „adormire”. Pavel se referă la morţi ca la „cei ce au adormit” (1 Tesaloniceni 4:13). Îi încurajează, astfel, pe credincioşii din Tesalonic să nu îşi piardă nădejdea, „căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14). Din această perspectivă, învierea din morţi este asemenea sculării din somn, doar că la o altă formă de viaţă.

Încă de la început, creştinii au considerat învierea lui Hristos ca fiind momentul revărsării noii vieţi în interiorul acestui veac. Învierea finală nu este o abstracţiune, din moment ce noi trăim, prin Duhul, viaţa lui Hristos cel înviat aici şi acum. Apostolul Pavel o spune cât se poate de clar: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

Viaţa nouă este deja în trupul nostru, spune Pavel, iar lucrul acesta trebuie accentuat. El experimentase deja o înviere care îndepărtase puterea vechii vieţi. Noua viaţă este viaţa Duhului, experimentată prin credinţa în Isus Hristos. Faptul că puterea învierii lucrează în noi acum este un mod de a anticipa viaţa veacului care va veni. Creştinul este chemat să trăiască aici şi acum viaţa cea nouă, pe care o va experimenta în toată plenitudinea ei în veacul care va veni.

Pe scurt, cine crede în Fiul, are viaţa Fiului şi este pecetluit cu Duhul Sfânt, pentru a trăi aici şi acum prin puterea noii vieţi care s-a revărsat deja peste lume.

Hristos este viu în veci de veci!

Laurenţiu Balcan