În momentul în care a devenit membru al Betaniei era deja pensionar, dar a continuat să ajute lucrarea, atâta timp cât sănătatea i-a permis.
Nu a fost un om perfect, dar este impresionantă abnegaÈ›ia È™i consecvenÈ›a cu care a slujit atât de multe biserici, atât de mulÈ›i ani: 44! A făcut mulÈ›i kilometri pe jos È™i a făcut mulÈ›i ani naveta, încercând să ajungă la toate bisericile din sectoarele (cum erau numite pe atunci) pe care le păstorea.
Un lucru remarcabil este că, în ultimii ani, pe măsură de devenea tot mai neputincios, a devenit tot mai blând È™i mai smerit, deÈ™i adeseori observăm tot mai contrariul.
A venit cu consecvență la biserică, deÈ™i auzul îl ajuta tot mai puÈ›in. Atunci când se ruga însă, avea aceeaÈ™i autoritate.
Ultima oară l-am întâlnit în începutul lunii august, când l-am vizitat ca să se împărtășească la Masa Domnului. Stătea pe un balansoar, iar când l-am întrebat ce face mi-a răspuns simplu: „Frate, aÈ™tept să plec acasă; nu mai am nicio altă aÈ™teptare.” Când s-a rugat a spus, simplu, „Doamne È™tiu că sunt un mare păcătos, dar mai È™tiu È™i că tu eÈ™ti un mare Mântuitor. Mă încredinÈ›ez în mâna Ta...”
AÈ™a ne-am despărÈ›it, în acea însorită zi de vară, când stătea pe balansoar, sub viÈ›a de vie, cu bastonul lângă el, ca pregătit de plecare.
Joi, mă pregăteam să o sun pe sora Dorina, pentru a-i spune că voi trece cu Cina pe la fratele Nicolae. Nu s-a mai întâmplat. Domnul pregătise pentru el o întâlnire mult mai însemnată. Toiagul a rămas acolo, dar fratele Nicolae a zburat în Èšara unde nu mai are nevoie de el. Acolo unde picioarele nu îi mai obosesc de cutreierarea satelor È™i a comunelor din bisericile păstorite. Acolo se odihneÈ™te lângă Bunul È™i Marele Păstor. Acolo nădăjduim să ne vedem, de cealaltă parte a râului.
Valentin Făt
