%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Valorile în tribunale: “Du-te și te vatămă”! (“Go harm yourself!”) Acestea au fost cuvintele cu care judecătorii din Tribunalul Suprem din Texas i-au provocat pe avocații industriei transgender cu citeva zile în urma. Exista, i-au întrebat judecătorii, un drept, de partea adulților să spună minorilor “mutilează-ți trupul”? Sau să le mutileze trupul? Perspectiva tribunalului lovește tintă: transgenderism înseamnă tocmai acest lucru: mutilarea mintii, a trupului și a fiinite umane la adăpostul legii.
Tribunalul a făcut remarca aceasta cu prilejul unui caz în care o fata de 13 ani s-a mutilat și s-a făcut băiat sub influenta a ceea ce a citit online și apoi a sfaturilor medicilor. Devenita adulta, fata a dat medicii în instanță. Este primul caz de acest gen acționat în tribunalele din Texas. Saptamina trecuta, o alta fata, a cistigat o compensație de 2 milioane de dolari în New York după ce doctorii i-au mutilat trupul. Este primul caz de acest gen din America.
Stăvilarele industriei transgender au fost, astfel, rupte.
Că transgenderismul este o boala a mintii, oamenii cu minte nu pun la îndoială. Masacrul din Canada din aceasta saptamina care a rezultat în 9 morți a fost savirsit de un băiat transgender pe care mass media îl numește “fata”. Toleranta canadiana s-a transformat în nebunie.
Revin la cazul din Texas. Tinără mutilata și-a publicat mărturia în Wall Street Journal ieri. A intitulat-o “What I Suffered Being Transgender / Ce am suferit fiind transgedner”. Vă recomand să o citiți și să vă protejați copiii: internetul dăunează!
Redau citeva paragrafe in romana, restul articolului putind fi citit, in engleza, aici: https://www.wsj.com
***
Ce am suferit fiind „transgender”: Când aveam 11 ani, am început să mă identific drept transgender. Am explorat o mulțime de site-uri web și forumuri online unde am întâlnit o prietenă - o artistă de 14 ani - pe care o admiram și o respectam. Amândoi ne simțeam diferiți, nelalocul nostru în societate. Născuți cu 10 ani mai devreme, am fi fost numiți “băiețandri”. În schimb, ne zvârcoleam sub presiunea „rolului feminin”. Internetul ne-a spus că concluzia logică a acestei lupte era să ne identificăm drept băieți.
Provin dintr-o familie destrămată. În timp ce mama și tatăl meu vitreg m-au iubit întotdeauna, tatăl meu vitreg a devenit grav handicapat când aveam 3 ani, lăsându-mă să simt că trebuie să mă cresc singură. Prea mică pentru a vota sau a bea, am devenit absorbită de ideea că hormonii și operațiile mă vor vindeca. La grupul de sprijin pentru personae transgender la care am participat, cea mai mare parte a atenției s-a concentrat pe cine începea să ia hormoni și cum mergea chestia asta pentru ei. Eram invidioasă - îmi doream aceleași sentimente de afirmare pe care le aveau și ei.
Când aveam 17 ani, am mers cu mama vitregă la o asistentă medicală care mi-a prescris blocante de testosteron și estrogen 30 de minute mai târziu. Acești hormoni au fost una dintre numeroasele intervenții medicale pe care le-am urmat în adolescență. La 19 ani, am avut o „operație la vârf” - un eufemism pentru o mastectomie dublă electivă. Am purtat păr curcubeu, proteze medicale pentru genunchi și șosete compresive până la data operației. Luam peste 10 medicamente diferite când am fost operată.
După această operație, am suferit complicații majore. Am avut vânătăi severe pe toată lungimea cutiei toracice, de-a lungul părților laterale și pe piept. Chirurgii m-au ignorat în mod repetat când veneam la ei cu aceste probleme.
Am luat decizia de a mă confrunta cu cine eram cu adevărat - fără medicamente, fără hormoni sau intervenții chirurgicale suplimentare - la șase luni după această experiență. În timp ce urmam cursuri la Universitatea din Texas, Austin, am început să-mi înțeleg identitatea transgender prin prisma dezvoltării umane. Punând cap la cap viața mea de familie turbulentă și obiceiurile adolescentine de a folosi internetul, printre altele, mi-am dat seama că nu m-am „născut niciodată în corpul greșit”. Nu te poti naște în corpul greșit.
Astăzi, la 23 de ani, am harul de a-mi înțelege darurile și scopul. Prin această călătorie de autoexplorare, am ajuns să realizez cât de coercitivă a fost ideologia identității de gen pentru mine, deghizând răul în compasiune. Dar mi-am dat seama că uneori răspunsul plin de compasiune este cel care stabilește limite ferme.
Mi-ar plăcea să cred că în aceste zile sunt realistă. Ceea ce am experimentat si primit din partea asistentei medicale, a terapeutului și a echipei mele chirurgicale a fost greșit. Oameni ca mine merită dreptate. Cred că Dumnezeu pune poveri asupra oamenilor, dar poveri pe care le pot duce și am încredere că orice va urma se va îndrepta la momentul potrivit.
Peter Costea
