%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Papa Leo și Regele Charles, capul Bisericii Anglicane, s-au rugat împreună săptămâna trecută în Capela Sixtină. Biserica Catolică și Biserica Anglicană s-au despărțit acum 500 de ani, pe vremea lui Henry VIII, și este pentru prima dată în istorie când liderii celor două mari confesiuni creștine se roagă împreună. Evenimentul săptămânii trecute a fost, deci, istoric.
Rugăciunea e un lucru bun, o practică cu care ar fi înțelept să se îndeletnicească fiecare om de stat, lider politic și persoană publică. Ar fi de dorit, de asemenea, ca fiecare summit de lideri politici să înceapă cu rugăciune. Rugăciunea destinde fețele încrâncenate, aduce calmitate și impune o obligativitate participanților să acționeze de bună-credință, fără șiretlicuri, fără lucruri ascunse, cu transparență.
Aici nu e vorba de ecumenism. E vorba de o acțiune care să constrângă conștiința potentaților să acționeze pentru binele omenirii, și în absența capcanelor și comploturilor pe care Tacit le numea, pe vremea Romei Antice, arcana imperii.
Presa europeană scrie că Papa și Regele Charles „prayed for the care of creation / s-au rugat pentru îngrijirea creației”. [Link: https://www.eurotopics.net]
Exact ce înseamnă asta nu știm, dar dacă e vorba de „planeta, climă” și lucruri similare, rugăciunile sunt, chiar dacă nu fără rost, un indiciu al unor priorități nepotrivite. Starea de păcătoșenie a omenirii este cel mai fierbinte subiect și a fost cel mai fierbinte de la căderea în păcat a părinților noștri Adam și Eva până azi. Pentru asta e nevoie de rugăciune. Pentru că dacă prioritățile spirituale sunt corecte, consecințele sunt pe măsură. Mântuitorul ne îndeamnă să facem din lucrurile spirituale (Împărăția lui Dumnezeu) o prioritate, fiind asigurați că dacă facem așa, restul se va îndrepta de la sine: fie conflicte, sărăcie, degradarea mediului, păcătoșenia și confuzia valorică cu care ne confruntăm.
Presa britanică, însă, comentează pozitiv la adresa Regelui Charles, pe care îl numește un om duhovnicesc. De exemplu, The Spectator scrie, printre altele, că „Charles’ interest in all faiths, not just Christianity, is sincere and genuine / interesul Regelui Charles în toate credințele, nu doar în creștinism, este sincer și adevărat”. Nu ne-am fi așteptat la așa ceva din partea unui om care, înainte de a deveni rege, și-a trăit viața în neorânduială. Creștinismul, însă, ne acordă fiecăruia șansa îndreptării morale. Boala de care acum suferă Regele Charles probabil îi îndreaptă gândurile spre Dumnezeu.
Ca și cetățeni ai cetății, avem obligația să ne rugăm pentru „împărați și pentru cei ridicați în dregătorii”. E un sfat bun și o obligație care nu permite excepții, fie că ne plac de cei care stăpânesc peste noi, fie că nu.
Peter Costea
